Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Acolo, dar unde, cum?

        Paul - Gabriel Sandu




Abia apuci să te întrebi şi lumea povestirilor lui Cortázar năvă­leşte asupra ta, covârşitoare; Paco, cu boala lui, cu „faţa-i mică şi palidă, [cu] trupul lui subţire de jucător de pelotă [...]” (p. 99); Alfredo, sau „oricare din opţiunile timpului şi ale vieţii [...]” (p. 101); Zulema, strada Rivadavia, „tăcerile iscate de o oboseală de nestăvilit” (p. 100); „ţigările, rândunelele îngrămădindu-se pe cabană” (p. 87); „o strălucire de ochi şi de unghii, şi iar întuneric” (p. 181). Povestirile lui Cortazár nu-ţi dau nici o clipă răgazul să te dumireşti, să răsuflii uşurat, înţelegând „cum stau lucrurile”, de vreme ce „dacă scriu, e fiindcă ştiu, cu toate că nu pot explica ce anume ştiu.” (p. 102). Personajele se îngrămădesc pe foaie cu densitatea bacteriilor, gândurile primesc consistenţa unor vietăţi, totul clocoteşte de viaţă distilată în cele mai alese alambicuri ale stilului; nu rareori ai impresia că simţi tu însuţi, citind, cum „trec degetele cuvintelor prin ochiurile acestei urzeli fine [...].” (p. 101).



Scrierile lui Cortázar se bucură de lumina crepusculară pe care o aruncă pretutindeni vecinătatea cu visul. Acolo, dar unde, cum?, este mai curând un descântec, coborât de undeva de dincolo de vis, care trăieşte cumva prin el, şi care evocă moartea lui Paco şi viaţa lui dintr-o lume deloc depărtată de cea a visului, care păstrează totuşi consistenţa celei de aici: „Paco trăieşte chiar dacă stă să moară, şi dacă ştiu cu adevărat ceva e că nu-i nimic nefiresc în asta; am părerile mele despre fantome, însă Paco nu-i o fantomă [...].” (p. 103). Paco este bolnavul măcinat de suferinţă „pe dinăuntru”, e prietenul dispărut de cealaltă parte, care revine mereu, ca un refren, suferind, mereu pe moarte, ca şi când ar mai putea să mai moară o dată.


Frazele discontinue, din care sensul firesc e smuls cu furie, în care se produce înlocuirea repetată a celui căruia îi sunt adresate cuvintele cu un „altcineva” venit şi el să asculte, sintagme repetate hipnotizant, „păianjăn micuţ drăguţ”, atenta alegere a cuvintelor, înşurubarea lor grijulie în frază sunt elemen­tele unui stil fascinant, debordând de lirism, de o precizie mai curând „ştiinţifică”. Drept capodoperă de stil – cu uşoare rezonanţe prus­tiene, dacă ne gândim o clipă la delicioasa magdalenă – stă o frază care deschide povestirea intitulată Bestiar, suspendând-o parcă, aşa cum se întâmplă cu sunetul telefonului, într-o fărâmătură de timp: „În răs­timpul dintre ultima linguriţă de orez cu lapte – prea puţină scorţişoară, ce păcat – şi sărutul înainte de a se duce la culcare, a sunat telefonul în camera de alături [...].” (p. 143).



Forma frazei, care conţine, încadrată între linii de pauză, o fermecătoare reflecţie culinară, fraza fiind astfel suspendată câteva clipe, pentru a fi reluată după o scurtă pauză, este tocmai expresia „fizică” a intervalului dintre cea din urmă linguriţă de orez şi sărutul de noapte bună. Astfel, regretul exprimat de judecata lapidară „prea puţină scorţişoară, ce păcat”, se răsfrânge cumva, ca o umbră, asu­pra clinchetului telefonului cu care se suprapune temporal. Fraza se pliază perfect ideii transmise, forma şi fondul sunt de nedistins. Tocmai de accea s-ar putea spune, fără teama de a greşi, că stilul sunt povestirile însele, de vreme ce „orice povestire e aşa cum e spusă, conştiinţa că fondul şi forma nu sunt două lucruri diferite face ca un povestitor oral să fie bun, fără a se deosebi, astfel, de un scriitor bun, chiar dacă părerile preconcepute şi editorii sunt de partea celui din urmă.” (p. 261).


Cuvântul este pretutindeni trasfigurator, dimensiunea esteticului primând, fără ex­cep­ţie, chiar acolo unde ludicul invadează pagina şi o trasformă într-o irefuzabilă instigare la râsete. Scurtmetraj foarte scurt şi Despre seriozitatea la priveghi sunt două dintre povestirile foarte scurte, dar de o forţă artistică impresionantă, provocând atingerea acelui „grad înalt de emoţie etilică” (p. 261), care trasfigurează comicul, redându-l deplin şi integrându-l frumosului pur şi simplu.


Acolo însă unde traducătorul nu reuşeşte să găsească cea mai fericită soluţie sau unde, din nebăgare de seamă, acelaşi cuvânt se iveşte, supărător, de pretutindeni, fraza suferă vizibil şi încheieturile compoziţiei scârţâie ca un genunchi inflamat. De exemplu, fraza care înfăţişează gândurile unui copil enervat din cauza surorii lui, care îl urmărise pe ascuns, este viciată de o repetiţie ce distruge, în bună măsură, efectul stilistic: „În timpul prânzului m-a privit batjocoritor tot timpul, şi-aş fi fost în al nouălea cer să-i trag un picior pe sub masă, însă era în stare să ţipe [...]” (p. 204).



Altădată, concordanţa dintre pre­dicatele aceleiaşi fraze este făcută deficient, rapiditatea şi mişcarea acesteia având de suferit simţitor: „Se priviră o clipă, şi Morand a fost primul care şi-a plecat ochii [...].” (p. 22) Trecerea de la perfectul simplu la perfectul compus este falsă, desfăşurarea frazei cerând, mai degrabă, ori păstrarea aceluiaşi timp (perfectul simplu), ori introducerea perfectului compus la început, pentru ca apoi folosirea perfectului simplu să producă accelerarea ac­ţiunii şi a ritmului frazei: „S-au privit o clipă, şi Morand fu primul care îşi plecă ochii [...].”


Construirea comparaţiilor în mod repetat prin uzitarea sintagmei „de parcă”, aşa cum face traducătorul acestor povestiri, lasă impresia că limbii române îi lipsesc cu desăvârşire resursele pentru acest gen de figură de stil: „de parcă s-ar fi întors la ziua aceea aurită” (p. 22), „de parcă nu înţelegea” (p. 23), „de­sprins parcă tot din noaptea aceea” (p. 23).


Dacă în cazul unui roman a cărui desfăşurare este mult mai vastă şi ale cărui mişcări mult mai ample aceste neglijenţe ar fi putut trece neobservate, în cadrul unei povestiri de câteva pagini ele pot vicia foarte grav întreaga construcţie. Cu toate acestea, traducerea este de cele mai multe ori reuşită, atingând uneori perfecţiunea prin fraze de o muzicalitate şi de o cadenţă internă ireproşabile, care concentrează întreaga desfăşurare a câte unei povestiri: „În cameră părea să existe o ureche foarte atentă şi hohotele Deliei se căţărau pe spiralele lucrurilor, zăboveau, sughiţând, înainte de a se pierde prin galeriile lăuntrice ale liniştii.” (p. 12).


Povestirile lui Cortázar sunt fermecătoare; ritmul alert, limpezimea şi profunzimea metaforelor şi comparaţiilor, indistincţia asumată dintre fond şi formă, excentricitatea cu luciri de fantastic a temelor, dar şi simplitatea şi firescul lor, în ultimă instanţă, fac din naraţiunile scriitorului argentinian desăvârşite opere de artă.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul