Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

O dată pe secol ne facem iluzii

        Horia Gārbea


Evenimentul literar al anului 2008 a fost apariţia Istoriei critice a literaturii romāne de Nicolae Manolescu. La prima lansare, la Tīrgul Gaudeamus, Editura Paralela 45 a vīndut īn cīteva ore vreo 3.000 de exemplare, mulţi doritori rămīnīnd pe listele de aşteptare pentru a o primi prin poştă. Tipărită īntr-un singur volum masiv, monumental, de 1.500 de pagini, cartea acoperă cinci secole de literatură comentată īn viziunea unui singur autor, Nicolae Manolescu, cel care a lucrat la ea vreo două decenii, dar mai intens īn ultimii cinci ani. Sute de scriitori, de toate genurile şi nivelurile valorice, sīnt prezenţi īn pagini. Din 1941 cīnd a apărut Istoria... lui G. Călinescu, un asemenea eveniment editorial nu s-a mai īntīmplat, alte Istorii mai mult sau mai puţin didactice fiind succinte sau parţiale.



Desigur, şi profesorul Manolescu operează o selecţie īntre autori şi, prin aceasta, impune un canon. Autorul de acum nu-i ocoleşte pe scriitorii recunoscuţi de percepţia criticilor şi chiar a pu­blicului. Marii clasici rămīn Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici; nu sīnt ocoliţi, nici minimalizaţi Rebreanu, Sadoveanu, Camil Petrescu, nici Ion Barbu, Blaga, Arghezi şi Bacovia. Un spaţiu īntins ocupă discutarea operei lui G. Călinescu. După război, scriitori precum Nichita Stănescu, Sorescu, Breban, Buzura şi alţii au īn ierarhia lui N. Manolescu aproximativ locul pe care comentatorii lor şi chiar admiratorii l-au fixat prin ani. Asta, judecīnd după atenţia pe care le-o acordă criticul.



Ceea ce este nou şi foarte interesant este recitirea lor printr-o prismă nouă, aceea a lui Manolescu şi, implicit, a unui cititor de ultimă oră. Căci autorul Arcei lui Noe, deşi īi citează pe criticii de dinaintea lui, deseori doar pentru a marca un dezacord, vine cu o viziune inedită chiar faţă de ceea ce el īnsuşi scrisese mai demult despre aceiaşi. Fiecare operă nouă, crede Nicolae Manolescu, mai ales dacă e una de importanţă, modifică viziunea asupra tuturor celor de dinaintea ei. Nimic nu este fixat īn literatură şi cel mai fascinant lucru este adesea tocmai „povestea” receptării critice a unei scrieri sau a unui autor. Evident că un autor este „altul” pentru un public nou, cu o altă viziune asupra lumii. După cum e īmpărtăşită de Manolescu părerea că opera literară este perisabilă. Tot ce era aluzie politică la un autor din perioada 1947-1989 poate trece neobservat pentru un tīnăr cititor de acum. Valoarea morală a unor opere curajoase este estompată de schimbarea contextului politic.



 Nicolae Manolescu īncearcă să explice, mai ales pentru perioada comunistă, importanţa unui scriitor pe scena epocii, dar īn judecata ultimă foloseşte doar criteriul estetic şi valorizează din perspectiva unui cititor al anilor 2000. Aceşti ani 2000 nu mai intră īn Istorie. Ultimii autori luaţi īn discuţie, afirmaţi īndată după 1990, sīnt puţini. Opera lor este īn evoluţie, starea ei nefiind clarificată, istoricul īi ocoleşte. Totuşi, la unii scriitori importanţi şi mai vīrstnici, cu un loc asigurat īn raftul īntīi, sīnt discutate şi opere publicate după anul 2000.



Istoria critică a lui Nicolae Manolescu merită statutul de best-seller şi pe cel de eveniment. Ea atrage publicul spre literatură cu autoritatea unui mare critic şi cu viziunea sa contemporană, cu noutatea interpretării şi siguranţa judecăţii. Este evident, o spune īnsuşi autorul, că o astfel de carte nu se va mai scrie īn acest fel, de către un singur om, īn Europa, probabil niciodată.



Mai rar o carte ca Iluziile literaturii romāne de Eugen Negrici. Īndată premiată, rapid pusă īn dezbatere şi straşnic criticată, ea este, putem spune, o dată cu juriul care a distins-o: Cartea anului 2008, un an ce numai de cărţi nu a dus lipsă. Īntr-un sezon de prohibiţie la mistreţi, ilustrul vīnător E. Negrici, a pus puşca, ba chiar mitraliera, nu numai pe miturile literare, ci şi pe autorii ridicaţi la rang de zei, ca şi pe preoţii cultului literaturii romāne cea veche, bogată, dezvoltată organic, plină de curente estetice şi valori universale.



Eugen Negrici scrie mult şi bine, cu o poftă distructivă şi o precizie a ţintirii care nu lasă prea multe şanse preopinenţilor, pentru a demonstra că lite­ratura noastră e mică, neagră şi strīmbă, săracă şi făcută īn salturi, aservită politicului: fie puterii, fie scrisă īn ciuda şi spre subminarea ei. Scriitorii romāni cei mai sus ridicaţi pe socluri sīnt nişte construcţii imaginare ale colectivităţii, manipulate de critici abili, de istorici tendenţioşi şi de complexele numitei colectivităţi ce nu-şi poate accepta condiţia de naţiune fără īntemeietori, eroi civilizatori, destine luminoase şi apărători.



Aşadar, pledează foarte seducător criticul Literaturii romāne sub comunism, de la indentificarea unor mituri inexistente, de la īngrămădirea textelor liturgice şi pravilelor īn literatură pentru a da iluzia că avem umanism şi Renaştere pīnă la mitul literaturii subversive şi cel al postmodernismului totul e numai iluzie! Din jobenurile unor Maiorescu, Lovinescu şi, mai ales, G. Călinescu, au ieşit, cu ajutorul credulităţii interesate a unui public orfan de părinţi fondatori şi de valori, zeci de iepuri imaginari. De fapt, erau doar doi-trei şi, īn exces de imaginaţie, sub vremi, i-am mai luat drept leoparzi.


      Justificarea pe care pe-alocuri Negrici o acordă acestui trafic de iluzii şi mituri consolatoare este că am trăit timpuri grele şi ne-am cioplit idolii cu ce-am avut la īndemīnă şi din ce lemn am găsit, fie şi putrezit, cīnd nu i-am confecţionat direct din carton. Criticul atacă sus: G. Călinescu, Arghezi, Blaga, Iorga, ba chiar Eminescu, nemaivorbind de pigmei ca Preda, E. Barbu, onirici şi postmoderni. Toţi – fiare imaginare realizate prin abilitatea mīinilor după sistemul umbrelor chinezeşti.



Seducătoare, spuneam, imagine răsturnată a corurilor de slavă şi cununilor de lauri dedicate īn exces Luceafărului, Ceahlăului, Divinului Critic etc. Punctul slab este că, luate la bani mărunţi prin grila lui Eugen Negrici, nici alte literaturi n-ar sta mai bine, arta umanităţii nefiind, pīnă la urmă, decīt un şir de iluzii şi mitizări, de atribuiri de „cot㔠unor valori desigur discutabile. Preţul tabloului īl dă oriunde semnătura sau numele criticului din catalog, cum valoarea cărţii o stabileşte şi prefaţa. Cīt despre determinări şi servituţi politice, n-am dus noi lipsă, dar nici cu alţii nu mi-e ruşine, de la literatura fascistă la poeţii rezistenţei franceze prin filmele cu partizani de oriunde, trecīnd prin Coliba Unchiului Tom şi neuitatul refren din Casablanca.



 


Aşa este literatura oriunde: disparată, perisabilă, supusă unor fluctuaţii de evaluare pe motive inconsistente. Meritul lui Eugen Negrici e că nu-şi face iluzii şi combate bine. El ar putea demonta orice mecanism. Dar nu poţi demonta un pom, nici măcar un tufiş, pentru că ei cresc de la sine şi nu au şuruburi. 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul