Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Actorul faţă cu telenovela

        Ana-Maria Nistor


Originală, ca şi democraţia pe care o construim cu sârg, televiziunea din România se conduce după modelul „Aur şi noroi”. Aur pentru ea, noroi pentru mulţi dintre cei care intră în malaxorul audienţelor. Ac­torii primesc, în urma experienţelor pe-aici, un bănuţ găurit împachetat de marketing în foiţă de medalie, iar canalele TV se aleg cu bani şi cu girul unor nume de prestigiu. Destul de echitabil, ar spune producătorii, directorii de programe şi contabilii, dacă ne gândim la adevărata monedă de schimb: vizibilitatea. Un fel de valută forte pentru artiştii care se lasă duşi de nas de aroma celebrităţii şi care tânjesc după vremurile apuse când teatrul şi filmul erau cele mai sociale dintre arte.



Cazul Adrienne Lecouvreur. Se pare că a făcut senzaţie în epocă, atunci când, ca şi Moličre, s-a prăbuşit pe scenă. Acasă, în timp ce trăgea să moară, i s-a adus un preot care i-a spus că e gata să o împărtăşească dacă se dezice de profesia ei, de toţi anii petrecuţi pe scenă. Actriţa a refuzat. Pe vremea aceea, deseori, actorii erau excomunicaţi. Dar pentru ei, ca şi pentru cei de astăzi, nu există pedeapsă mai mare şi moarte mai cruntă ca uitarea.


Melodrama, aurul şi comedianţii. Marele ban şi zeiţa Audienţa fac legea în televiziune. Ratingurile mari, care aduc publicitate, adică euro, sunt cele din prime-time, atunci când marea majoritate a telespectatorilor e alcătuită din femei casnice peste 40 de ani şi bărbaţi cu studii medii şi submedii. Desigur, există breşe în categoriile de public, dar nu riscă nimeni să difuzeze la ora 20 un film de Andrei Tar­kovski sau un serial de David Lynch, sperând că gospodinele îşi vor educa, încetul cu încetul, gustul pentru artă. Cel puţin, nu e cazul televiziunilor comerciale, care aleg varianta simplă şi cu succes garantat – melodrama –, genul de spectacol care umple sălile de teatru şi de cinema de când a apărut. Marii actori, pe care-i invocăm astăzi cu respect, toţi au jucat deopotrivă în melodrame şi în piese de Shakespeare, iar publicul select mergea să vadă şi câte o dramă lacrimogenă ca să-i admire pe Garrick sau pe Sarah Bernhardt.


Ar fi interesant de aflat, dacă s-ar face un sondaj, câţi dintre telespectatori au auzit de tinerii actori, foarte buni, care fac nişte roluri admirabile pe scenele din Bucureşti, Craiova, Sibiu cu 600-700 de lei pe lună şi câţi dintre ei i-au văzut jucând. La noi, Toma Caragiu şi Amza Pellea, din nefericire, sunt cunoscuţi de marea majoritate din sketchurile de la televiziune şi din câteva filme, infinit mai puţin din teatru. Şi cum pelicula s-a scumpit şi cele câteva producţii româneşti sunt prost promovate, mulţi dintre actori aleg calea compromisului oferit de seriale de o calitate îndoielnică.



Teatrul TV din conservă. S-au reluat spectacolele difuzate în fiecare luni şi felicit Departamentul Teatru din TVR pentru tenacitatea de a obţine aprobarea reintroducerii în grilă a serilor care nu fac audienţă. Bravo!, însă nu observ nimic nou. M-am bucurat să-i revăd pe Amza Pellea, Petrică Gheorghiu, Tamara Buciuceanu şi Stela Popescu în „Sfântul Mitică Blajinul”, pe Gina Patrichi şi George Constantin într-o „Livadă de vişini” alb-negru, dar suntem în anul 2009 şi nu poţi trăi doar din arhiva cu momente de aur. E trist că nici televiziunea publică (pe care o plătim, nu-i aşa?) nu-şi permite, zice-se, să investească în producţii noi. Spectacole mari se pierd prin ţară, se joacă vreo două stagiuni şi sunt văzute de o mână de oameni. Rareori se obţine aprobarea de a filma cu trei camere fixe o reprezentaţie la sediu, în timp ce teatrul TV de platou, care acum 10 ani primea premii UNITER, este practic inexistent.


În schimb, B1 TV difuzează hemoragic filme româneşti, zilnic şi fără niciun fel de selecţie, fără un minimum de strategia repertorială. „Actorul şi sălbaticii”, „Moromeţii” şi „Ion” împreună cu filme cu furnale, „Reconstituirea” la pachet cu pelicule de duzină cu tineri comunişti care se luptă, în ciuda tuturor privaţiunilor, să crească producţia de orz la hectar şi, astfel, să fie nişte oameni împliniţi sufleteşte. Şi-atunci, să nu-ţi vină să te-apuci de telenovele?!



Priveşte înapoi cu mândrie. Actorul e un fel de Don Juan. El trebuie să dispară în plină glorie, nu să piară uitat ca un Casanova bătrân într-un azil. De această slăbiciune, care stă înscrisă în ADN-ul fiecărui artist, se folosesc astăzi cu succes televiziunile. „Dar nu sunteţi singur, domnule Dinică, joacă şi Marin Moraru”. „Vai de mine, domnule Moraru, vine şi Gheorghe Dinică, i-am convins şi pe Florina Cercel, şi pe Florin Zamfirescu”... şi tot aşa, până se creează iluzia castei reunite. Acest lucru vine la pachet cu bune şi rele, ca toată media românească. Publicul se bucură că-i vede laolaltă, iar ei cred că vor învinge, prin număr cel puţin, că prezenţa lor va fi un fel de locomotivă care să tragă după sine cali­tatea. Neajunsul însă e că actorii noştri sunt amestecaţi cu tot felul de surogate, stau în acelaşi rând cu impostorii şi neaveniţii. Ba mai mult, numele lor pe generic e scris după vedeta x sau y, apărută peste noapte din budoarele televiziunilor.


Nu ştiu ce e mai bine pentru ei: să se împărtăşească o viaţă doar cu artă pură sau să se cheltuie pe sine pentru public oricare ar fi acesta?


Dar despre toate acestea într-o emisiune viitoare. Publicitate.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul