Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Moduri diferite de a vedea fericirea

        Dan Cristea

Poemele lui Ştefan Manasia se revendică de la etica/ estetica Grunge, stil de muzică, dar şi atitudine şi stil de viaţă, cu începuturi prin anii \'90, avându-şi drept unul din idoli pe starul din Seattle, Kurt Cobain, conducătorul formaţiei Nirvana, personaj care se sinucide de depresie, în 1994, cu un foc de armă tras în cap. Fără aceste informaţii, probabil că cititorul mai grăbit n-ar putea înţelege unele referinţe din textul autorului („etica grunge“, care e titlul primului grupaj din volum, „concertele“ lui cobain, graffiti-ul Nirvana, mâzgălit de puştani, cu ruj de buze, pe casa scării) şi nici sursa preferinţei manifeste a lui Manasia pentru lumea adolescentului rebel („în pletele mele cresc păduchi şi himere“), care se ridică împotriva autorităţii exercitate de părinţi şi adulţi („să-i furăm şi să-i linguşim/ pe proştii aceştia mari/ care seara ne leagă de pat“) sau care dispreţuieşte de moarte „burghezia comodă“, aruncându-i în faţă un sec „niente“. Derivată din stilul „punk“, moda grunge (produs al „subculturii“) s-ar caracteriza, după cum ne spun specialiştii în materie, printr-un strat de suprafaţă „murdar“ (filth sau dirt), rugos şi rebarbativ, care ar împacheta, într-un fel, un fond subteran de frumuseţe ori de eleganţă. Acesta n-ar putea fi livrat în mod direct, fie pentru că astfel n-ar fi pe gustul audienţei, dedată la lucrurile harsh, fie că s-ar „îndulci“ în siropul pregătit de mass-media modernă.


N-aş merge cu prezumţia până într-acolo încât să citesc poemele lui Manasia ca fiind o ilustrare ad litteram a preceptelor grunge, dar cu toate astea ar fi de observat la poet jocul definitoriu, la nivelul vocii şi deopotrivă al metaforei, dintre respingător şi frumos, dintre dezustător şi tandru, dintre natural şi artificial sau dintre aspectul mizer şi sensul paradisiac. Pe de o parte, Ştefan Manasia e autorul unui discurs revoltat (uneori bombastic şi cu accente stângiste), imaginat ca un „graffiti de sânge“, care vituperează împotriva multor păcate ale lumii contemporane, de la indiferenţă, impudoare, mizerie, la nazism şi terorism, comsumism şi guvernare tembelă. Pe lume, constată poetul, e „din ce în ce mai trist“, „din ce în ce mai urât şi insuportabil“. Ca un mesager, ameninţat el însuşi în propria-i vitalitate („la 26 de ani inima este un scoruş încărcat/ de fructe roşii/ spre care-naintează turma dipnoilor spurcaţi“), poetul vrea să ne administreze, ca mijloc de trezire din „duhorile Confortului“, „decoctul singurătăţii şi deri­ziunii“, să ne arate chipul slut al „dezgustului“, să ne spună cuvinte „venite din existenţele noastre oribile“.  Cum dipnoii la care se referă poetul sunt nişte peşti fosili, urâţi la înfăţişare, s-ar înelege că un alt pericol ar fi închistarea lumii. Sub acest discurs de suprafaţă, voit mizerabilist, fără mari virtuţi poetice şi care ar părea, pe alocuri, să reactualizeze, într-un context nou, provocările rostite în Ţie-ţi vorbesc, Americă!, se produc totuşi, cu efect recuperator, „micile invazii“ de tandreţe, de puritate, de senzaţii proaspete şi imagini evocatoare ce reprezintă fondul „cald“, îndeobşte imaginar, al poemelor: „sub armura etilică ascund sentimente,/ ură şi remuşcări şi un vis de cleştar“...


Metafore somptuoase („coboară noaptea ca o gheişă/ în chimonoul înstelat“), graţioase („înserarea-i lipea confetti roz de genunchii/ cu cicatrici“), solemne (dragostea adevărată care „face frescele vechilor biserici/ să transpire mirt“), metafore cu o lucrătură complexă („prin părul ei ud şi nepieptănat soarele se prăbuşea/ ca un ied/ devorat de piranhas“), metaforele paradisului pierdut („paraginile paradisiace“, „azurul mlaştinii“), lirica aromelor şi mirosurilor (nările invadate de izmă şi cimbrişor, „mirosul de fum, ud şi cald/ senzaţia aia de transpiraţie şi floare de fân lipită de vertebrele ascuţite“) dezvăluie cealaltă faţă, de frumuseţe şi percepţie extatică, din poezia lui Ştefan Manasia. Autorul este, cum afirmam, un poet al adolescenţei şi tinereţii, care dispar „în preistoria locului printre oamenii de cârpă“, un poet al fiinţelor marginale (evocarea ţigăncuşei, prin ochii căreia „te priveşte un idol al morţii,/ violent, minunat“), al marginii în genere, ca reper social şi moral. Un „gol major“ în existenţă s-ar exprima prin toate aceste figuri ale vagului, instabilităţii, absenţei. Interesante sunt şi cugetările poetului despre poem şi poezie. Astfel, poezia, ca exprimare poetică, ar fi doar o „povestioară“, în timp ce „spontaneitatea inspiraţiei“, care dă tonul şi furnizează materialul, ar aparţine „stării prepoetice“, preconştiente. Poemul trebuie amânat, aşadar, plimbat prin minte, lăsat să „scâncească-n creieri“. Manasia admiră „profunzimea clarităţii, acel clasicism al locului, în care meridionalii excelează“. Adeziunea lui, în acest sens, merge spre poeţii italieni (Saba, Pavese, Montale, Pasolini) şi greci (Elytis, Seferis), spre deosebire de optzeciştii care i-au cultivat pe autorii americani. Stările de spirit (angoasele, frustrările, disperările) ar trebui să-şi găsească un corespondent material, în realitate, capabil să le evoce. Citit în acest fel, poem cu tricou, o piesă rezistentă a volumului, ar reprezenta, de pildă, o „madlenă textilă“ care declanşează memoria timpului dispărut, pus sub semnul frustrării. Mistica poemului nu-l ocoleşte pe Manasia care vede în acesta o „esenţă, o pasiune care când te mistuie nu-ţi mai pasă nimic din tot ce se întâmplă în afară“. Nu e de mirare, prin urmare, că autorul concepe fericirea ca pe o halucinaţie, ca pe o pierdere erotică în imaginar, căci aceasta este „ochiul posedatului îndrăgostit de plăsmuiri“.


 


 


 


Poezia lui Radu Andriescu, croită parcă pe măsura mijloacelor formidabile, informaţionale şi comunicaţionale, de care dispunem, de la Internet la Discovery Channel, oferă, într-un fel, un caleidoscopic spectacol al lumii. Peisaje reale sau imaginare, scene urbane ori fragmente de lume rurală, note de călătorie adevărate sau reverii de voiaje, botanică şi geografie, istorie şi ficţiune, însemnări de jurnal sau de lectură, re­flecţii şi meditaţii, informaţii diverse din mass-media, discuţii şi conversaţii, anecdote şi divagaţii, portrete şi amin­tiri despre prieteni, studenţi şi cunoscuţi, pasaje confesive, biografeme şi auto­ficţiuni, totul şi toate concură în a oferi o senzaţie extraordinară de abundenţă şi locvacitate, de exces metarealist asemănător cu efectele scrisului automat. Metoda, la prima vedere cel puţin, ar consta tocmai în lipsa de metodă, în lăsarea în voia alăturărilor suprarealiste, în juxtapunerea nepremeditată. Un fragment din textul de început (Pădurea metalurgică) ar putea fi considerat pilduitor  pentru efectul de surpriză pe care îl urmăreşte construcţia întregului ansamblu: „Crăpături adunate în timp. Suprafaţa murdară se rupe în zeci de insuliţe/întunecate, înconjurate de pliuri de un verde/crud. Adunate, însă, culorile şi lucrurile nu/se încheagă într-o imagine coerentă. Galbenul/intens al frunzei de arţar, suprapus peste/imaginea stereotip a bostanului viu colorat./Grămezile de şpan şi frunze din pădurea metalurgică./Oboseala cromatică a cutiilor de carton de sub/ pod Metalurgie şi combinaţia intensă/de albastru şi galben lămâie a aneleurilor“.


Textul, care se oglindeşte adesea autoreflexiv în numeroase meandre metatextuale, sugerează deopotrivă o creştere din sine, în ceea ce s-ar numi manieră textualistă, o perspectivă postmodernă („a unui timp măsurat în care se înghesuie milioane de poveşti mărunte“), dar şi o conlucrare ceva mai tradiţionalistă între voci, biografeme, proze diverse. Precizia camerei de luat vederi, viziunea violent subiectivă, reveria şi melancolia, umorul, poezia lucrurilor, capacitatea pur narativă, simţul pentru jocul suprafeţelor, plonjonul în imaginaţie şi fantastic pe un fundal cotidian pot fi la fel de bine invocate sau exemplificate pentru stilul cuceritor din compoziţia intitulată Îna­inte de Motor: „Între analizele de la Synevo/şi diagnosticul unităţii centrale răguşite,/ mă uit la porumbeii din galeria comercială/ cenuşie, construită prin \'80. Într-un capăt/ al galeriei, o rampă coboară în spirală trei niveluri/până la subsol, la clubul negru al rockerilor,/închis. Jumătate din încăperile galeriei sunt negre/şi închise. Mă uit la porumbei şi văd o gară/din care pleacă trenuri pufoase şi colorate, mustăţate, pline cu navetişti din plastic gri, spre Paşcani. Fluturi/ uriaşi se desfac pâslos şi sidefat, ca un acordeon/nocturn şi înghit galeria, porumbeii, rezultatul/ la analize şi diagnosticul de la Avicena. O fată singură/ într-un magazin de aur ţine în palmă/ un calculator gri. Porumbeii ronţăie bucăţi/de covrig şi se închesuie la ochiurile de apă/de sub tavanul de sticlă. Mick îmi spune din autobuz/că vor juca tenis la Motor până la patru. Un p­rumb/vineţiu, grozav de împănat, pr­veşte de pe balustradă/fojgăiala cenuşie a porumbiţelor flămânde\".


Ironic şi autoironic, grav şi dramatic, mai cu seamă în succesiunea confesivă constituită de biografemele Schwi­m­men - pantaloni - povestea familiei, ştiind să facă atractiv şi interesant chiar şi neatractivul ori să confere aură firescului, Radu Andriescu convinge atât prin calitatea spirituală cât şi prin dimensiunea umană a scrisului său. Poate fi, printre altele, un cântăreţ remarcabil al timpului cotidian, al gesturilor obişnuite, al lucrurilor banale, al roadelor pământului, al bucuriei domestice, născute din simplul fapt de a fi şi de a fi împreună. O zi începută, în aparenţă, fără nimic neobişnuit pare să se încheie în aceeaşi notă („Ploaia nu e aşa grozavă/cum pare în cort. Fugim la maxi-taxi,/mergem acasă, iar apoi ieşim din nou, să plătim/facturile de la mobil“). Dar există ceva în această zi ce ţine de plenitudine şi pe care autorul nu ezită a-l numi fericire: „Nu ştiu/ cum pare, dar chiar e fericire“. 


 


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul