Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Nobleţea spiritului

        Paul - Gabriel Sandu

Cartea lui Rob Riemen, Nobleţea spiritului, de curând apărută la Editura Humanitas, ar putea fi cu greu încadrată într-un stil literar. Lucrarea nu este nici auto­biografică până la capăt, aşa cum nu este numai o povestire sau doar o meditaţie filozofică; este o declaraţie de credinţă în forţa de regenerare a valorilor perene ale omenirii, faţă de care autorul îşi mărturiseşte ataşamentul deplin. Volumul se deschide cu relatarea unei întâlniri, de dată recentă, a autorului cu Elisabeth Mann Borgese, „fiica mai mică şi copilul preferat al celebrului scriitor Thomas Mann” (p. 17), apoi, pe măsură ce se înaintează spre finalul cărţii, distanţa faţă de prezent creşte mereu, de la un capitol la altul, până când ne aflăm în prezenţa lui Socrate şi a mai tânărului său discipol, Aristocles. Firul care ne-a condus la o asemenea adâncime în timp este rezultatul întâlnirii autorului cu un personaj contradictoriu: Joseph Goodman.


Cine era Joe? Un vechi, însă anonim, prieten al lui Elisabeth, care a venit cu acelaşi vapor ca şi ea din Germania, înainte ca războiul să izbucnească. În pofida talentului său vădit, dar în bună măsură din cauza firii sale dificile, Joe a renunţat la pian, transformându-se în angajatul unui anticariat.  Modesta ocupaţie oferă existenţei sale aura unei singurătăţi populate cu cărţi şi ocazia să-şi cultive pasiunea pentru Whitman – cealaltă pasiune a sa –, pe versurile căruia va compune, aproape de sfârşitul vieţii, o cantată simfonică: Nobleţea spiritului.


S-ar putea afirma – autorul însuşi o face – că, prin mijlocirea lui Elisabeth, intră în posesia unei moşteniri spirituale faţă de care devine dator. La începutul anului 2002, Riemen primeşte „un plic cafeniu în care era un exemplar din Fire de iarbă. Cu scrisul lui tremurat, ce-mi devenise între timp familiar, Joe notase în dedicaţia lui: «Bărbatul american. Pentru a continua nobleţei spiritului».” (p. 33, 34). „Ce zici, ai vrea să-i continui ope­ra?” (p. 37), îl întreabă Elisabeth pe cel care primise, cu puţin timp înainte, scrisoarea care îl îndemna la o continuare; „Dar eu nu ştiu să pun o notă pe portativ”, îi replică Riemen. Răspunsul aşteptat nu întârzie însă: „Nu trebuie să compui. Poţi să scrii” (p. 37).


Dacă în cazul teoriei transmigraţiei sufletelor se asumă că sufletul, părăsind corpul în care locuise, se mută în altul, în cazul căutării care se sfârşea întristător, o dată cu moartea lui Joe, se întâmplă un lucru similar: căutarea valorilor umaniste avea să-şi reînceapă aventura într-o gândire „adoptivă”.


Încercarea de a descoperi semnificaţia profundă a aces­tor două cuvinte „nobleţea spiritului”, primeşte chi­pul unei întoarceri în timp, unei coborâri spre izvoare, unei „scufundări”. Miza unei astfel de investigaţii este, mai întâi de toate, eliberarea de agonia cronicizată a culturii europene postmoderne, pentru care „eternitatea, laolată cu atributele ei, valoarea şi semnificaţia” (p. 59), nu mai pot avea nici o însemnătate; pentru care cuvinte precum „adevărul”, „libertatea” sau „demnitatea umană” trebuie rostite mai curând cu reţinere şi cât mai rar cu putinţă.


Autorul nu îşi propune, însă, prin aceasta, urmărirea (sau deţinerea) unui adevăr absolut, de vreme ce „adevărul ne face liberi pentru că are putere asupra noastră; el ne porunceşte nouă, nu noi lui” (p. 64). Însă, dacă aceste forme efemere prin care adevărul se revelează umanităţii sunt gândite în dinamica lor, atunci singurul nume pe care trebuie să-l poarte această desfăşurare este cultura. Iar distrugerea culturii –  dezideratul sistemelor totalitare, fie ele de stânga sau de dreapta, care au bântuit Europa secolului trecut şi care continuă încă să bântuie începutul nesigur şi neconvingător al secolului nostru – înseamnă, implicit, distrugerea adevărului şi a demnităţii umane.


În acest context, în care umanismul însuşi este în pericol, întoarcerea la momentul iniţial, când valorile acestuia au fost pentru întâia oară împărtăşite unei comunităţi, pecetluind, prin aceasta, destinul întregii culturi europene, este imperios necesară. Din  întâlnirea lui Socrate cu tânărul Platon, întâlnire care se amplifică şi se propagă în dialogurile platoniciene din care personajul Socrate nu lipseşte aproape niciodată, autorul reia o serie de probleme şi întrebări a căror inactualitate este mai curând neliniştitoare. Şi este neliniştitoare tocmai din motivul că nu semnifică depăşirea şi soluţionarea unor probleme care preocupau minţile unor atenieni de acum aproape trei milenii, ci pentru că aceste probleme, departe de a fi rezolvate, au sfârşit prin a fi ignorate şi uitate, însăşi uitarea lor fiind dată uitării. Deşi multe dintre îndemnurile socratice, într-un sens reluate şi rescrise de Riemen, sunt esenţiale discuţiei de faţă, unul dintre ele cuprinde, înglobator, sensul tuturora:


Pentru că suntem oameni, nu zei, nimeni dintre noi nu va putea vreodată să afle tot adevărul. De aceea va trebui să-l căutăm iar şi iar, în fiecare zi din nou, şi să ne întrebăm în privinţa oricărui lucru pe care îl întâlnim: Este adevărat sau nu? Are valoare sau este lipsit de valoare? Este în beneficiul demnităţii noastre umane sau ne privează de ea?” (p. 135).


Fără îndoială, datorăm uitării îndemnului socratic mai bine de o jumătate de secol de întuneric, impus prin necesitatea transfiguratoare a „revoluţiei proletare”, pentru obţinerea providenţialei „epoci de aur” cu care istoria avea să se încheie în mod triumfal. Cum a fost cu putinţă acest lucru? Răspunsul ne este oferit prin aceleaşi cuvinte: adevărul nu poate fi experimentat în masă, el este o căutare pe cont propriu, o căutare care, pentru a rămâne vie şi pentru a avea sens, trebuie reiterată mereu, de către fiecare în parte.


Nobleţea spiritului nu este numai un simplu îndemn către o căutare neîncetată, al cărei sens nu poate fi decât unul personal; ea este, înainte de toate, dovada că ideile şi idealurile nu au viaţa lor proprie şi impermeabilă la desfăşurarea evenimentelor istorice; că valorile fundamentale, străine logicii relativiste în care suntem obişnuiţi să gândim, pot deveni cuvinte moarte, golite de sens, al căror rol nu mai poate fi luat în seamă; că sensul lor trebuie cucerit cu fiecare generaţie, că lupta pentru „nobleţea spiritului” se poartă în fiecare om, indiferent de epocă şi de statutul social al acestuia, şi că lupta aceasta nu poate fi câştigată prin intervenţii „din afară”. Umanismul nu este numai un mod de viaţă, ci este, înainte de toate, o stare interioară, o stare de spirit. Esenţial este că, pentru ca valorile de adevăr, libertate, pietate sau divinitate să devină un bun comun, ele trebuie mai întâi dobândite, cucerite şi asumate de fiecare în parte.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul