Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

De unde nu este, nici Dumnezeu nu cere

        Ileana Mălăncioiu

Recent, am dat, īntīmplător, peste o emisiune omagial㠄Monica Lovinescu“, care īncepea cu nişte imagini din ultima ei perioadă de viaţă. Am fost impresionată de faptul că nu mai ascultam doar vocea care ne-a dat cīndva speranţă, ci şi un om īn carne şi oase, silit să constate că īn faţa morţii nu e nimic de făcut.


Faptul că Doina Jela apărea pe genericul emisiunii īn calitate de consultant  mi-a amintit de comentariul desfiinţator al lui Nicolae Manolescu asupra cărţii sale „O sută de zile cu Monica Lovinescu“. Nu citisem cartea fiindcă nu o aveam. Am īmprumutat-o de la o prietenă  şi am citit-o, ca şcolarii, cu creionul īn mīnă. Fiindcă ai, efectiv, ce sublinia. Īncă din primele rīnduri, autoarea ne spune: „Īmi dau seama ce riscuri comportă gestul de a o transforma pe Monica Lovinescu, dintr-un bun public, Monica noastră naţională, īntr-un bun privat“. Curajoasă femeie, īmi spun, şi-a dat seama, dar a riscat. Motivaţia: „Mi-am dorit acum să depun o mărturie nu doar privată, ci poate chiar indiscretă“, pentru a restitui prezenţa ei vie acelora care au dorit să ştie cum era.


De ce ea, şi nu altcineva?! După cum afirmă cu modestie, nu are decīt meritul de a o fi iubit. Numai că nu e vorba de un merit oarecare, de vreme ce simte nevoia să adauge că: „Unii spun că era greu s-o iubeşti, fiindcă era tiranică...“, „Alţii ar spune că era greu s-o iubeşti, fiindcă era egoistㅓ, „ Alţii au continuat, chipurile, s-o iubească, īn ciuda faptului că era vanitoasㅓ, „Alţii au iubit-o şi apoi au īncetat s-o iubească, fiindcă, după ce i s-au confesat, poposiţi pe fotoliul musafirului din holul casei din rue Franēois Pinton, confesional şi canapea de psihanalist, maşină de spălat reputaţii, ea a īncredinţat totul jurnalului, de unde judecăţile ei intransigente şi-au revărsat criteriile cam prea ferme peste viaţa călduţ-molcomă din ţară“.


Am stat şi eu pe fotoliul acela al musafirului, nu pentru a-mi spăla reputaţia, cum ar putea să creadă  Doina Jela, pentru că era mai bună decīt mi-aş fi putut visa. Cum nu veneam dintr-o familie de intelectuali, ci dintr-un sat, şi reuşisem să mă afirm fără să fi scris nici un cuvīnt īn favoarea oficialităţilor comuniste, ci dimpotrivă, Virgil Ierunca a fost cel care a făcut primii paşi către mine, consacrīndu-mi nişte cronici mai mult decīt elogioase. La rīndul său, Monica Lovinescu cita copios  ce afla, prin intermediul altor clandestini, veniţi la ea  să-şi spele păcatele, din ce spuneam eu la Consiliul Uniunii Scriitorilor. Cu toate astea, dacă era după mine, nu i-aş fi căutat. Nu de altceva, ci fiindcă mă gīndeam că, dacă toată lumea care trece prin Paris ar pica pe capul lor, ei cum ar mai putea să lucreze. Dar  cīnd am fost invitată la Festivalul de Poezie de la Knocke şi am făcut prima călătorie īn Occident, la Paris  m-au aşteptat - cu drag - Paul şi Ana Goma, care locuiau īn acelaşi cartier cu ei şi nici nu concepeau că aş putea pleca fără să-i văd.  


Pentru cei care nu alegeam libertatea, ci ne īntor­ceam īn ţară, aceste vizite nu constituiau doar o bucu­rie, ci comportau şi un risc. Consultīnd dosarele de la Securitate cu privire la scriitori, am dat peste o listă pe care figuram toţi clandestinii  despre care vorbeşte Doina Jela cu superioritate. Listă pe care ea nu figura, fiindcă i-a vizitat pe Monica Lovinescu şi pe Virgil Ierunca atunci  cīnd lucrul acesta nu mai constituia un pericol, ci dimpotrivă.


Doamna Jela motivează faptul că Monica a scris īn jurnalul său tot ce a vorbit cu scriitorii  care o vizitau - făcīndu-i să se īnvrăjbească toţi cu toţi  şi īn cele din urmă să o abandoneze -  din grija  pentru posteritate. Aşa o fi. Dar eu n-aş neglija nici grija faţă de posteritatea  unui  mare prozator ca Ştefan Bănulescu, a unui poet ca Marin Sorescu ori a eseistului Andrei Pleşu, a căror imagine din jurnal era cu totul alta decīt cea reală. Şi iertată să-mi fie lipsa de modestie - dar, măcar pentru mine, cred  că trebuie să conteze şi posteritatea mea. Fiindcă am de apărat ceva mai mult decīt ar avea Doina Jela.  Chiar dacă ei i-a spus  Monica Lovinescu  că e colosală.


Afirmaţia sa  că am fi fost invitaţi la familia Lovinescu-Ierunca  pe rīnd,  fiindcă gazdele nu ştiau cine ar putea să toarne, mă pune pe gīnduri, dar nu mă atinge, fiindcă nu am turnat niciodată pe nimeni. Nici aici, nici acolo. Īnsăşi Monica Lovinescu mie īmi reproşează că mi-am permis să apăr şi nişte scriitori căzuţi īn dizgraţie, care, īnainte de a se afla la conducerea Uniunii ori a Editurii „Cartea Romīnească“,  fuseseră lăudaţi la Europa Liberă.


 Īncercīnd să se substituie autoarei acelui jurnal care a tulburat apele, doamna Jela n-a īnţeles că dīnsei nu i se poate admite  ce li se admitea - cu strīngere din dinţi ori de inimă  - „Monicilor“, datorită faptului că lumea literară (şi nu numai cea literară) din Romānia le datora efectiv ceva.


 Trebuie spus, totuşi, că nu greşeam doar ceilalţi, ci mai  greşea şi instanţa supremă care īnregistra pentru  Judecata de Apoi a posterităţii ce am spus (şi ce nu am spus) fiecare. Pe ce mă bazez cīnd afirm acest lucru? Īntre altele, pe faptul că despre  trei dintre cei care ne erau prezentaţi la „Europa Liber㓠ca nişte conştiinţe naţionale s-a dovedit că semnaseră, totuşi, pactul cu Diavolul. Nu-i acuz, ci constat pur şi simplu. Fiindcă, aşa cum spunea īnsăşi Monica  Lovinescu (atunci cīnd trecea peste cola­boraţionismul lui Celine), oamenii mor, iar scriitorii  - dacă au fost de valoare  - rămīn.


 Īn pofida anticomunismului său (īntīrziat), īn numele căruia īi acuză pe toţi intelectualii din ţară că n-ar fi făcut ce trebuia,  Doina Jela notează undeva:  „Doamne, dar cīt de adevărată e viaţa şi cīt de falsă istoria, mai ales cea ideologizată. Monica, ajunsă la bătrīneţe, īnconjurată de jumătate de secol de două prietene care īşi dau pentru ea sufletul: Ileana Vrancea, fostă comunistă, şi Puck Popescu, fostă legionară. Şi ce calitate umană, şi una, şi cealaltă“.


Noroc cu aceste excepţii mi-am zis, avīnd īn vedere că,  după ce vorbeşte despre laşitatea clandestinilor şi despre teama gazdelor că s-ar fi putut turna unul pe altul,  doamna Jela se delimitează şi de Mihnea Berindei, deşi el a participat, alături de Monica Lovinescu de Virgil Ierunca şi de Paul Goma, la toate manifestările organizate īn exil contra oficialităţilor comuniste din ţară. Lui īi reproşează faptul că s-ar ocupa doar de casa memorială şi de statuie, pe cīnd ea are grijă de miezul viu al acesteia: „El nu pare convins că nu doar posteritatea Monicăi contează, ci şi felul cum īşi trăieşte, mai uşor sau mai greu, această ultimă parte a vieţii. Pare să-l deranjeze că eu īi induc, pentru perioade scurte, deprinderi mai puţin dure. Aici, īn Occident, se moare fără dragoste, singur, abandonat īntr-un mouroir, ca să-ţi intre bine īn cap că moartea e ceva rău, o scadenţă pe care trebuie s-o primeşti fără iluzii, cu ochii larg deschişi. Ce cauţi tu să-i citeşti din taică-său, să o piepteni, să-i pupi mīinile din partea nu ştiu cui şi să īi spui ce multă lume o iubeşte“. Īn treacăt fie zis, eu pot să-l īnţeleg pe Mihnea Berindei,  şi pentru că  nu mi-o pot imagina pe temuta ziaristă Tia Şerbănescu dele­gīnd pe cineva  să-i pupe Monicăi Lovi­nescu, īn locul său, „ambele ei mīini chircite de artroză“. Cīt despre ideea de a-i transmite cīt de multă lume o iubeşte, mă tem că a fost pierdută pe drum. Fiindcă doamna Jela se prezintă pe sine ca singura fiinţă capabilă să o iubească, īn pofida a tot şi a toate. Cea mai descalificantă mi se pare īnsă  plăcerea cu care ţine să ne aducă la cunoştinţă că femeia de serviciu ori infirmiera ar fi scris  numele lui Mihnea Berindei MHiena şi l-ar fi  pronunţat Merindé.


Şi dacă observaţiile ei, făcute līngă patul de suferinţă al celei pe care o iubeşte īn locul nostru, al tuturor, s-ar mărgini doar la cei īnvinuiţi că au grijă doar de statuie, nu şi de miezul de carne al ei. Dar, după cīteva pagini putem citi: „Īi povestesc apoi episodul de la Cluj cu Michael Sh. şi Marta P., pretinsa ei gīndire naeionesciană, faptul că m-a pus naiba să polemizez ca să intru īn gura lor şi-i spun pe urmă: Nu m-aş fi simţit mīndră de mine dacă tăceam, zic, şi apoi mie nu mi-e frică de ei, că nu vreau să iau bursă īn Statele Unite“. Relatare după care  Monica Lovinescu  i-ar fi răspuns: să nu vrei, că nici n-ai să iei. E de prisos să spun cīt de mult  ar fi vrut să ia burse şi īn SUA. Altfel, nu s-ar fi plīns că, īn loc să fie plătite călătoriile ei la Paris  -  fiindcă statul romān (şi ICR-ul lui Patapievici) i-ar fi datorat asta Monicăi Lovinescu -, a fost plătit un drum la New York, ca să i se ia un interviu Ninei Cassian. Ca s-o consolez, pot să-i spun că interviul luat Ninei a constituit un pretext pentru o călătorie a cuiva la New York, şi nu adevăratul motiv. Cīt despre bursele pe care le-ar lua Marta Petreu, poate ar fi mai bine să se gīndească dacă nu cumva le merită,  avīnd īn vedere că e situată de critică  īn vīrful ierarhiei, īntr-un gen literar īn care o femeie nu ajunge să fie   recunoscută  cu una cu două, după cum ar putea constata prin propria sa experienţă.


Observaţiile făcute la capul unui om care nu mai este cum a fost - şi poate că nu ar fi vrut să fie văzut şi fotografiat aşa - nu ne miră doar pe cei care o citim pe Doina Jela, de vreme ce ea īnsăşi notează īn jurnal: „Cred că A. nu e singurul intrigat ce caut eu aici. Pīnă şi Monica pare un pic nedumerită, deşi dragostea din ochii ei, ieri, merita toate eforturile. (Nu e puţin lucru să fii īn conştiinţa Monicăi Lovinescu, vorba lui Alex Şt.) Dar alţii sīnt mai nedumeriţi ca ea şi, dacă nu m-ar fi chemat insistent, aş fi ezitat mult să vin din proprie iniţiativă, avīnd sentimentul că mă interpun, stric nişte reguli instituite, incomodez. Mă pun īn locul lor ca să mă īntreb: ce caut?  Ce căutăm toţi? Iubire? Putere? Putere simbolică? Īntīietate? Să fiu cea care intră īn istorie ca persoana care a iubit-o cel mai mult pe Monica Lovinescu?“


Repet şi eu, după Doina Jela, care repetă după Alex Ştefănescu că nu era puţin lucru să fii īn conştiinţa  Monicăi Lovinescu. Numai că, īn ultima parte a vieţii,  īn conştiinţa acesteia nu mai era altceva decīt  moartea, care, după cum aflăm din mărturisirile sale, īn condiţiile date, i s-ar fi  părut de preferat vieţii,  chiar dacă după aceea nu ar mai exista altceva decīt neantul. Or, Doina Jela ştia foarte bine lucrul acesta. Drept pentru care, cred că ea nu vroia atīt să fie īn conştiinţa Monicăi Lovinescu, cīt să ştie lumea că este. Īi foloseşte efectiv la ceva ? Nu. Dar este „pateul său de privighetoare“, prin consumarea căruia īşi dă iluzia că ar fi cineva.


 Īn reportajul aducerii urnelor la Bucureşti şi al ce­remoniei de la Atheneu, care poartă titlul de īmprumut „Viaţa politică a trupurilor moarte“, ochiul vigilent al doamnei Jela urmăreşte fiecare gest al participanţilor mai importanţi ca şi cum ar fi  deposedat-o pe dīnsa  de rolul principal pe care-l avea.  Īn ultimă instanţă, aflăm că scriitorii prezenţi nu s-ar fi ridicat la īnălţimea momentului, pentru că ar fi şuşotit  īntre ei despre rafinamentele culinare ale Paştelui care se apropia.


Cum era de aşteptat, a fost dezamăgită  şi de  dis­cursul lui Gabriel Liiceanu (cu atīt mai mult cu cīt el a vorbit şi īn numele lui Mihnea Berindei), şi de al lui H.-R. Patapievici, care nu i-a oferit ei ceea ce i s-ar fi cuvenit Monicăi Lovinescu. Singurul  care i-a plăcut cum a vorbit  a fost Traian Băsescu, care nu a făcut eseu. E drept că nici el nu a făcut tot ce ar fi trebuit. Nu a declarat doliu naţional, dar, chipurile, nu a putut, fiindcă l-ar fi īmpiedicat Tăriceanu, cu care era de patru ani īn scandal.


Spre deosebire de Doina Jela, eu īnclin să cred - aşa cum credea şi  Monica Lovinescu - că prudenţa manifestată de Traian Băsescu s-ar datora mai curīnd fricii că ar putea să-l  lăse din braţe serviciile secrete, īn care au fost vărsate cadrele de nădejde din vechea securitate.


 După ce īl ceartă că i-a plīns şi pe Zoe Ceauşescu, pe Dan Iosif şi pe Silviu Brucan, doamna Jela constată că, de data asta, poporul s-ar fi ridicat la īnălţimea momentului, ca şi atunci cīnd a murit Corneliu  Coposu. 


Īn ce mă priveşte, ne spune apoi, am fumat, īn memoria lor, īmpreună cu Tia Şerbănescu mai multe ţigări... Am fumat şi am plīns.


Dacă  s-ar fi mărginit la atīt, ar fi fost  bine. Dar nu peste mult adaugă: „Cīnd ne-am dezmeticit toţi, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca  erau deja dincolo. Le-am īnsoţit primii paşi acolo, scriind mesajele mele private şi primind condoleanţele mele private“. Apoi reproduce aceste mesaje şi condoleanţe private, pentru a le face publice, şi copiază cu satisfacţie, de pe blogurile te miri cui, afirmaţii insultătoare la adresa unor scriitori de valoare care le-au fost apropiaţi celor doi reprezentanţi de seamă ai exilului romānesc.


După ce a măsurat cu mijloacele sale rudimentare  tot ce au făcut ceilalţi, pentru a dovedi că ea este  singura care…, cred că doamnei Jela i-ar fi prins foarte  bine o pauză de gīndire şi de tăcere  ori o minimă  īndoială şi īn raport cu sine.  Dar, de unde nu este, nici Dumnezeu nu cere.


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul