Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

În plin alexandrinism (III)

        Alexandru George

Aşa cum am afirmat în anii de după Decembrie ’89, când m-am putut exprima liber, aparţin unei categorii de intelectuali care s-au manifestat şi, apoi, au şi debutat cu extremă prudenţă, abia după ce am căpătat convingerea (pe la mijlocul anilor ’60) că Partidul îngăduie o liberalizare de alt ordin decât NEP-ul de tristă amintire din URSS, la începutul anilor ’20, şi care se dovedise o cacialma, cu efecte până la urmă tragice pentru artiştii care crezuseră altminteri. În perioada mea „catacombală”, a scrisului nedivulgat (ceea ce în regimul comunist de la noi şi de la sovietici însemna suspect sau chiar duşmănos), umplusem sute, poate mii de pagini de literatură de sertar, pe care noua politică a lui  Gh. Gheorghiu-Dej n-o mai socotea o crimă, ba chiar ceva divulgabil... Şi eu n-am fost singurul pe atunci, am urmat un curent generat spontan, al unei literaturi româneşti necunoscute sau uitate, ignorate de noile serii de cititori, dar şi de mulţi scriitori cu manifestări diverse, la suprafaţă.


Explozia această liberistă (cum o numesc eu, spre deosebire de mulţi istoriografi care o minimalizează, etichetând-o cu formula „pseudo-liberalizare“ sau falsă liberalizare) s-a caracterizat nu doar printr-o mare şi benefică deschidere, ci şi prin fireasca schimbare de optică, printr-o adevărată reconsiderare a trecutului nu doar comunist, ci şi a patrimoniului literar, care, la rându-i, nu era chiar „fixat“, cum crezuse E. Lovi­nescu despre munca istoriografilor şi criticilor din diferite epoci. Noua politică a Partidului îndemna la o amplă revizuire, cu scopuri de revalorificare, desigur având în vedere în primul rând interesele proprii.


Numai că operaţia a scăpat din mâna Partidului care, prin Tezele din iulie (1971) emise de N. Ceau­şescu, a încercat să revină la rigiditatea partinică şi la linia anacronică (de origine sovietică), ce nu mai avea curs în lumea comunistă, nici măcar pentru cei din „lagăr“. În plus, naţionalismul din ce în ce mai afişat de noul secretar general, care va deveni preşedinte al ţării şi îşi va lua titlu de „conducător“, după modelul lui I. Antonescu, dar şi al „ducelui“ Mussolini sau al mai îndepărtatului „Caudilo“, adică F. Franco, impunea acţiuni de valorificare, din ce în ce mai depărtate de pretenţiile iniţiale „ideologice“ şi de criteriile reducţioniste ale unei doctrine primitive, zise materialiste. Contradicţiile şi insuficienţele lăuntrice sau în raport cu „stânga“ din lumea capitalistă, care acum trebuia menajată în numele unei alianţe iluzorii, au făcut să înceteze condamnările fără efect, cu consecinţa: renunţarea la ideea unui centru marxist dirigent şi infailibil. Oficial, nu s-a recunoscut niciodată această nouă situaţie, dar efectele pe plan teoretic au fost enorme: au însumat dizolvarea marxismului, mai bine spus, a marxism-leninismului pe care I.V. Stalin îl conservase cu stricteţe, pe cât se putuse face acest lucru împotriva evidenţei şi într-un regim de teroare. La noi, Ceauşescu n-a pus niciodată „naţionalismul“ său în opoziţie cu învăţătura marxism-leninistă, ci a evocat-o pe aceasta în toate ocaziile.


Când m-am hotărât eu să debutez, în anii Tezelor... şi imediat după, atmosfera devenise mai suportabilă; politiceşte vorbind, tirania continua implacabil, dar pe fondul unei deschideri echivoce, care se va continua până la căderea regimului: ştiind că nimeni nu putea antrena revolte în grup, Ceauşescu a permis unele manifestări eretice izolate, cu voie de la poliţie, cele mai mult fără riscuri  pentru nici una dintre părţi şi fără consecinţe... Dar era altceva decât pe vremea lui Stalin, apoi Hruşciov sau Malencov, a lui Brejnev sau a lui Dej. Pe scena  literară au dat năvală şi au fost admişi, chiar favorizaţi, vechi persecutaţi ca Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu, dar şi Edgar Papu, C. Noica şi Anton Dumitriu (cei mai mulţi foşti deţinuţi politici), apoi figuri noi ca Ion Negoiţescu, Al. Pa­leologu, N. Steinhardt, N. Balotă, care, fără a deţine funcţii importante, şi-au publicat în serie volume de eseuri cu totul în afara marxismului.


Scriitori de facturi aşa de diferite precum Adrian Păunescu şi M. Ivănescu se încrucişau pe aceeaşi scenă, în aparenţă primitoare, L. Dimov şi obscurul Vintilă Ivănceanu se „concurau“, dacă putem întrebuinţa termenul, într-un regim care măsluia totul, inclusiv concurenţa. Dar exista şi o cotă de promovare prin merit autentic şi toată societatea artistică de atunci simţea acest lucru.


În climatul acesta distorsionat, plin de necunoscute şi, mai ales, de arbitrar, care în unele privinţe era totuşi mai favorabil decât cel „ştiinţific“, reglat de mai înainte, am debutat eu şi acest... succes nu putea să evite chiar tot ce-i era potrivnic. Cu toată prudenţa mea sceptică la adresa evenimentelor dintr-un regim ce-mi fusese până atunci numai ostil, viitorul nu mi se înfăţişa clar şi succesul de la debut nu mă apăra de cine ştie ce surprize. Eu mă afirmasem cu scrieri ale mele îndelung elaborate, dar secundare faţă de linia pe care mi-o impusesem în clandestinitate; imaginea oferită publicului meu cititor sau de contact nu putea fi decât limitată şi, practic vorbind, eronată, asta neînsemnând că mi-ar fi fost neapărat defavorabilă.


Numai că societatea în care trăiam şi căreia îi aparţineam doar cu multe rezerve se schimba, evolua imprevizibil, dar inevitabil.


Mijlocul anilor ’60 a însemnat revenirea la dreptul şi schimbul de opinii, aşadar la admiterea diversităţii lor, a disputei cât de cât libere, a anulării monopolului de stat în materie de artă şi de ideologie, recunoaşterea confruntării ca un factor vital benefic (între anumite limite), cum fusese înainte de comunism. Astfel, s-a instalat şi a proliferat comentariul în dauna sentinţelor drastice, fără drept de apel, acceptate de jos, de cetă­ţenii care trebuiau să se lase îndrumaţi şi care se făceau că ascultă.


E clar, aşadar, că alexandrinismul (socotit parazitar de intransigenţii de felurite specii) a câştigat teren şi va fi tolerat până la prăbuşirea comunismului. Or, eu, în pofida aderenţelor mele camil petresciene, l-am practicat cu destul succes, silit fiind şi de nevoia pe care o aveam de a trăi din scris. Nimeni nu-ţi mai impunea să faci pe marxistul, deşi au fost unii care s-au compromis mimându-l sau acceptându-l pe alocuri (precum Al. Ivasiuc, N. Balotă sau Al. Paleologu); era de ajuns să nu ataci această doctrină dovedită falimentară. Au renăscut vechiul foiletonism, practicile impresioniste şi, după modelul copleşitor călinescian, subiectivismul şi jongleria cea mai liberă pe seama operelor şi autorilor.


Efectele au fost oricum benefice şi de durată, dar mai ales în genul scurt: foiletonul şi eseul, cel mult monografia unei personalităţi, unei reviste, unei grupări literare. Istoria generală a însemnat un categoric insucces, una din cele mai grele moşteniri ale celor patru decenii de marxism impus.


De ce? E cât se poate de uşor de explicat. Literatura noastră, încă din zorile modernizării ei, a fost legată de fenomenul politic sub forma mai ales a afirmării naţionale şi a luptei pentru câştigarea cât mai largei independenţe, împotriva zăgăzuirii impuse de marile puteri ce ne înconjurau. Iar Rusia ţaristă, pe care sub acest aspect o continuase cea bolşevică, trebuie menţionată în rău, dar şi uneori în bine, la tot pasul.


Când am debutat eu, alexandrinismul tolerat şi, într-un fel, încurajat de autorităţile de ordin secundar (directori de reviste, de cenacluri, de edituri care se înmulţiseră considerabil, ba chiar şi de oameni de ca­tedră) era în floare. Mi-am strecurat vocea cu accente anacronice prin care continuam critica „burgheză“, prin ciripitul zecilor, sutelor de publicişti din care o parte vor deveni critici notabili care au marcat epoca secundă a comunismului şi contează şi azi după Eliberare.


 


***


 


Rândurile de mai sus le aveam scrise în momentul când o vacanţă forţată mi-a întrerupt o serie de consi­deraţii despre „criza“ istoriografiei noastre literare, provocate tocmai de regimul liberal în care am intrat şi de care profită toate orientările posibile. Aveam în faţă Incursiuni în literatura actuală de Ion Simuţ, o carte din 1994, cuprinzând o „biografie“ a literaturii contemporane, prin personalităţi reprezentative, de la Corneliu Leu, Fr. Păcurariu şi Adrian Păunescu şi de la numeroşii şaizecişti la N. Steinhardt, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Nu e o istorie literară, ci doar un tablou de personalităţi, uneori considerate în perspectiva trecutului. Aş fi vrut să discut unele aspecte puse de ea în valoare, dar între timp a explodat „bom­ba“ Manolescu, cea mai recentă încercare de cu­prin­dere generală a literaturii noastre, care mă obligă să consider altfel ceea ce alţii au făcut până acum.


Acest foarte voluminos studiu istoriografic a trezit deja, asemeni modelului său călinescian, o mare vâlvă, ceea ce tulbură receptarea lui, el meritând altceva pentru numeroasele-i calităţi, dar şi pentru destul de multe defecte simptomatice într-un fel,  care nu  ruinează întreprinderea în totalitatea ei. Ca şi în cazul Istoriei... lui Călinescu, cea de acum are defectele calităţilor ei, şi anume cele ale unui estet şi unui spirit subiectivist împotriva simţului istoric şi viziunii globale. Fără a face o prezentare a actualei Istorii criti­ce… (căci nici n-am ajuns în a o parcurge în întregime, din cauza dificultăţilor mele de deplasare, şi am pierdut prilejul de a o cumpăra la un preţ mai moderat), mi-a fost de ajuns să fac unele observaţii din seria celor care stau la sorgintea articolului de faţă; poate voi reveni, dar nu cu aerul că ader la o acţiune comună, în rând cu toţi nemulţumiţii care o contestă cu vehemenţă.


Revenind la Incursiuni în literatura actuală, care are ca model seria Scriitori români de azi de Eugen Simion, să notăm că autorii au fost obligaţi la un „adaos“ ulterior în dezacord cu criteriul cronologic după care îşi ordonaseră recenziile şi cronicile, fără a ajunge la istoria literară, ci doar la unele preţioase contribuţii la aceasta. Simuţ s-a simţit obligat să lipească o anexă, Starea literaturii după 1989, gândită în alt spirit decât tot restul, ba chiar şi un Epilog de numai o jumătate de pagină despre Fantasma unei istorii a literaturii române contemporane, aşadar un proiect de viitor pe care câţiva îndrăzneţi (I. Rotaru, D. Micu, dar mai ales Marian Popa) l-au realizat măcar parţial.

...Şi presupun că şi alte proiecte sunt în curs; întrebarea mea e dacă ele, atunci când se vor îndeplini, se vor putea numi ISTORII – cuvânt mare şi aspiraţie supremă pentru mai toţi criticii români.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul