Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Schiţă pentru o autoanaliză

        Pierre Bourdieu

Traducere de Bogdan Ghiu, volum în curs de apariţie la Editura Art


 


Am înţeles recent că extrem de profunda mea ambivalenţă faţă de lumea şcolară îşi avea, probabil, rădăcinile în descoperirea faptului că exaltarea feţei diurne, suprem respectabile, a şcolii avea drept contrapondere degradarea caracteristică feţei sale nocturne, care se exprima prin dispreţul externilor faţă de cultura internatului şi a copiilor din micile comunităţi rurale – din rândul cărora făceau parte prieteniile mele cele mai bune, născute din bătăi şi din scandaluri, fii de meşteşugari sau de mici negustori, care se pierdeau, mai devreme sau mai târziu, pe parcursul ciclului şcolar, cu care aveam în comun, între altele, deconcertarea şi descumpănirea resimţite în faţa anumitor fapte de cultură (în toate sensurile cuvântului) necunoscute în mediile noastre. Prins între cele două universuri, cu valorile lor ireconciliabile, şi dezgustat, oarecum, de antiintelectualismul dublat de machismul deocheat şi gălăgios care făcea deliciile colegilor mei de internat, citeam deseori în timpul recreaţiilor, atunci când nu jucam pelotă bască, şi mai cu seamă duminicile, în timpul consemnărilor de care aveam parte. Şi consider că dacă am început să practic rugby-ul, alături de colegii mei de internat, nu era, fără doar şi poate, decât pentru a evita ca reuşita mea şcolară, cu suspecta docilitate pe care se presupune că o presupune, să nu atragă după sine excluderea mea din rândurile comunităţii aşa-zis virile a echipei sportive, singurul loc (spre deosebire de clasă, care divizează ierarhizând, şi de internat, care izolează atomizând) al unei adevărate solidarităţi, prin lupta în comun pentru victorie, prin susţinerea reciprocă în caz de bătaie şi prin admiraţia acordată fără rezerve în caz de performanţă individuală, mult mai solidă şi mai directă decât aceea caracteristică universului şcolar.


 


***


Această experienţă duală nu putea decât să contribuie la consolidarea efectului durabil al unui foarte puternic decalaj dintre o înaltă consacrare şcolară şi o joasă extracţie socială, altfel spus, al unui habitus clivat, frământat de tensiuni şi de contradicţii. Acest soi de „coincidenţă a contrariilor” a contribuit, fără îndoială, din plin la instituirea durabilă a unui raport ambivalent, contradictoriu, cu instituţia şcolară, compus din răzvrătire şi din supunere, din ruptură şi din aşteptare, care se află, poate, la rădăcina unui mod de raportare la sine, el însuşi ambivalent şi contradictoriu: ca şi cum certitudinea de sine legată de faptul de a te simţi consacrat era măcinată, în însăşi originea ei, de o incertitudine radicală cu privire la instanţa de consacrare, care apărea, astfel, ca un fel de mamă rea, vană şi amăgitoare. Pe de o parte, docilitatea, ba chiar solicitudinea şi supunerea elevului bun, însetat de cunoaştere şi de recunoaştere, care mă determinase să mă pliez regulilor jocului, şi nu doar în ceea ce priveşte tehnicile cele mai bine unse şi mai facile ale retoricii academice: la „Louis le Grand”, de exemplu, excelam în concursurile „albe” de filozofie, la care Étienne Borne, unul dintre reprezentanţii patentaţi ai personalismului creştin (de care voi avea deseori ocazia să mă iau ulterior), acorda întotdeauna primul loc disertaţiilor mele; pe de altă parte, o dispoziţie îndărătnică şi încăpăţânată, în special faţă de sistemul şcolar: obiect, poate, al unui exces de amor, ambigua Alma mater provoacă o violentă şi constantă revoltă, întemeiată pe datorie şi pe decepţie, care se manifestă printr-o serie întreagă de crize, în special cu ocazia concursurilor şi a situaţiilor de solemnitate academică (discursuri cu ocazia împărţirilor de premii, lecţii inaugurale, jurii de teză, susţineri de candidaturi etc.), care, declanşând disconfortul provocat de aşteptarea tacit imperativă a semnelor de supunere (ceea ce Spinoza numea obsequium, respectul pur al formelor instituţionale pe care îl cer, mai presus de orice, instituţiile şi despre care se spune, cu sens de reproş, că „nu te costă nimic”, dar care, de fapt, te costă infinit), fac să apară pofta de disidenţă, tentaţia de a strica jocul. Şi cum să nu înscrii în această serie refuzul de a te supune ritului nonchestionabil al susţinerii unei teze, care îşi lua ca justifiecare cuvântul lui Kafka: „Nu te prezenta în faţa unui tribunal al cărui verdict nu îl recunoşti”?


Pe de o parte, modestia – legată, între altele, de insecuritate – a parvenitului fiu al propriilor sale opere care, aşa cum se spune în lumea rugby-ului, nu trebuie să se supună niciunei violenţe pentru a se „înhăma la corvoadă” şi a investi în sarcini obscure, precum stabilirea unei foi de codaj sau conducerea unei convorbiri, acelaşi interes sau aceeaşi atenţie ca în elaborarea unui model teoretic (aş fi crezut că aceste lucruri reprezintă ceva de la sine înţeles dacă nu aş fi văzut atâţia sociologi de înaltă extracţie socială sau şcolară inventând toate modalităţile posibile de a fugi de sarcinile, după mine, cele mai imperativ necesare pentru un cercetător, deseori, însă, considerate inferioare, şi dacă nu l-aş fi auzit pe un tânăr debutant, acoperit cu toate titlurile naţionale şi internaţionale, declarând pu­blic că nici nu se pune problema să administreze el însuşi un chestionar şi care a ţinut cu dinţii de acest refuz de a deroga fără a înceta, cu toate acestea, să predea, spre satisfacţia tuturor, „metodologia” în una dintre cele mai înalte instituţii şcolare); pe de altă parte, înălţimea, siguranţa de sine a „miraculatului” înclinat să se trăiască pe sine ca „miraculos” şi împins să-i sfideze pe dominanţi pe propriul lor teren (din care văd un exemplu în provocarea pe care Heidegger le-o lansează kantienilor atunci când smulge unul dintre soclurile, pentru ei, ale raţionalismului descoperind finitudinea existenţială în inima Esteticii transcendentale): trebuie să mărturisesc că multe dintre alegerile mele au fost determinate, încă de la École normale, de o formă de aristocratism, nu atât arogant, cât disperat, dat fiind că era întemeiat pe ruşinea retrospectivă de a se fi lăsat prins în jocul concursului, care se adaugă reacţiei împotriva „bunelevismului” căruia fusesem nevoit să-i cedez un moment, şi pe acea formă a urii de sine care era, pentru mine, oroarea de arivismul mic-burghez al unora dintre condiscipolii mei, deveniţi uneori, între timp, membri eminenţi ai ierarhiei universitare şi incarnări desă­vârşite ale lui homo academicus. (Cum aş putea să nu mă recunosc în Nietzsche atunci când acesta spune, cu aproximaţie, în Ecce Homo, că nu a vorbit niciodată decât despre lucruri pe care le cunoştea în profunzime, pe care le trăise el însuşi şi pe care, până la un anumit punct, le incarnase el însuşi?)


Dar acest habitus clivat, produs al unei „împăcări a contrariilor” care înclină spre „împăcarea contrariilor”, nu se manifestă, fără îndoială, nicăieri atât de clar ca în stilul specific cercetării mele, în tipul de obiecte care mă interesează şi în modul propriu mie de a le aborda. Mă gândesc la faptul de a investi mari ambiţii teoretice în anumite obiecte empirice deseori, la o primă privire, triviale (problema structurilor conştiinţei temporale în legătură cu modul de raportare la timp al subproletarilor, sau marile probleme ale esteticii, kantiene îndeosebi, în legătură cu fotografia) sau, mai general vorbind, într-un mod în acelaşi timp ambiţios şi „modest” de a face ştiinţă. Poate că, în acest caz, faptul că mă trag din „clasele” pe care unora le place să le numească „modeste” procură nişte virtuţi pe care nu le învaţă niciun manual de metodologie: lipsa oricărui dispreţ faţă de minuţiozităţile empiriei, atenţia faţă de obiectele umile, refuzul rupturilor zgomotoase şi al efectelor spectaculoase, aristocratismul discreţiei care conduce spre dispreţul faţă de brioul şi faţă de strălucirea răsplătite de către instituţia şcolară şi, azi, de către media. 


Aşa se face că, opunându-mă retoricii importanţei prin care se marchează pe sine înălţimea filozofică (şi pe care am analizat-o in vivo pornind de la cazul limită al althusserienilor – deloc diferit, pentru o pragmatică sociologică, de cazurile Heidegger sau Habermas), m-am străduit să las contribuţiile teoretice cele mai importante în incidente sau în note şi să-mi angajez preocupările cele mai abstracte în analize hiperempirice ale unor obiecte secundare din punct de vedere social, insignifiante din punct de vedere politic şi dispreţuite din punct de vedere intelectual. Cea dintâi schiţă a întregii teorii ulterioare – depăşirea alternativei dintre obiectivism şi subiectivism şi recurgerea la concepte mediatoare, precum cel de dispoziţie – se află expusă într-o scurtă prefaţă la o carte colectivă dedicată unui subiect minor, fotografia; noţiunea de habitus apare, cu toate implicaţiile ei critice la adresa structuralismului, într-o postfaţă la o carte a lui Panofsky, pe care o creasem reunind două texte care fuseseră publicate separat în engleză şi în care termenul de habitus nu este pronunţat; una dintre criticile mele cele mai elaborate despre Foucault este avansată în nota finală a articolului intitulat „Reproduction interdite”, pe care niciodată unui filozof demn de acest nume nu i-ar putea da prin minte să-l citească; critica stilului filozofic al lui Derrida este expediată într-un Post-scriptum din La Distinction şi într-un pasaj eliptic din Meditaţii pas­ca­liene. Doar subtitlul dă, uneori, o idee despre miza teoretică a cărţilor. Această decizie de discreţie are, fără îndoială, legătură şi cu viziunea dublă, dedublată (şi contradictorie), pe care o am cu privire la propriul meu proiect intelectual: semeţ şi chiar un pic arogant (în logica: înţelege cine poate!) şi ascetic (adevărul trebuie meritat şi khalepa ta kala, „lucrurile frumoase sunt dificile”), el este, în acelaşi timp, prudent şi modest (nu-mi avansez concluziile – şi nici ambiţiile – decât sub acoperirea unei cercetări precise şi circumstanţiate), şi chiar dacă, uneori, evită exhibarea pozitivistă a datelor şi chiar a dovezilor (nu am mare indulgenţă pentru interminabilele protocoale de experienţă care strivesc atâtea cercetări puţin inspirate), el refuză, totuşi, pozele „stilului de mare senior” sau, mai simplu, tupeul teoretic care îi face pe atâţia filozofi, dar şi sociologi (cei care sunt fără nicio dificultate pe placul filozofilor), să gândească peste mijloacele lor filozofice.


Am luat, de asemenea, din capul locului, decizia ca, în activitatea mea pedagogică, mai întâi de la École des Hautes Études, apoi de la College de France, să revendic un refuz deliberat şi hotărât al oricăror forme de happening care, după modelul politicii pentru unii, după cel al literaturii pentru alţii, era intens practicat în anumite înalte sfere ale lumii academice. Îmi amintesc că am aflat cu oarece satisfacţie că doi tineri germani, veniţi de foarte departe pentru a asista la seminariile pe care abia începeam să le ţin la École des Hautes Études, unde, printr-o enormă neînţelegere, atrăgeam o bună parte din intelighenţia de aspiraţie – în special pe unii dintre viitorii lideri şi gânditori ai lui Mai 1968 –, plecaseră cu totul dezamăgiţi de caracterul tern şi oarecum prozaic [terre ŕ terre] al obiectelor mele de studiu – poveşti ale unor asistente sociale, ale unor învăţători sau ale unor funcţionari – şi de discursul meu despre ele, care nu acorda, practic, niciun loc unor autori sau unor concepte de importanţă [d’importance], precum praxis, hermeneutică sau „acţiune comunicaţională”. Şi, chiar foarte recent, mi s-a întâmplat să fac tot posibilul, lucrând conform unui model deliberat socratic pe care, fapt semnificativ, nu l-au recunoscut, pentru a dezamăgi aşteptările, evident „filozofice”, ale unui grup de normalieni care mă invitase să inaugurez o serie de conferinţe despre „politic” şi pe care voiam să-i trimit, printr-o comparaţie metodică cu raporturile cu politica ale normalienilor din trecut, la o reflecţie cu privire la ce anume datora viziunea lor despre politică condiţiei lor de normalieni, într-un stadiu cu totul aparte al câmpului intelectual şi al celui politic.     


Lumea intelectuală, care se consideră atât de profund emancipată de convenienţe şi de convenţii, mi s-a părut întotdeauna locuită de nişte conformisme profunde, care au acţionat asupra mea ca tot atâtea forţe de respingere. Aceleaşi dispoziţii încăpăţânat reticente faţă de înrolări şi faţă de conformisme, altfel spus, inclusiv faţă de cei care, dând curs unor înclinaţii de habitus diferite de ale mele, se schimbau în ritmul transformărilor care au condus această lume inconstantă de la încântările falsei revoluţii la dezîncântările unei adevărate revoluţii conservatoare, m-au făcut să mă aflu, aproape întotdeauna, în contrasens sau în contra-pantă faţă de modelele şi de modele dominante în interiorul câmpului, atât în activitatea mea de cercetare, cât şi în luările mele de poziţie politice, ostentativ weberian sau durkheimian, de exemplu, atunci când se impunea să fii marxist. Ne-comunist atunci când majoritatea intelectualilor erau comunişti, nu m-am dedat niciodată anti-comunismului căruia aceştia i-au cedat, deseori, atunci când au încetat a mai fi comunişti. Fapt care mă face să fiu, deseori, desemnat sau denunţat ca „neostalinist” de către nişte oameni care, în marea lor majoritate, au trecut prin Partidul Comunist sau prin maoism şi care, în consecinţă, nu fac decât să continue să ilustreze modurile de gândire şi de expresie stalinoide care mă determinau să mă opun lor în acele vremuri, aşa cum continui s-o fac şi astăzi.


Sentimentul de ambivalenţă faţă de lumea intelectuală care îşi are rădăcinile în aceste dispoziţii se află la originea unei duble distanţe pe care aş putea s-o exemplific în nenumărate feluri: distanţă faţă de marele joc al intelectualului de tip francez, cu petiţiile sale mondene, cu manifestările sale şic şi cu prefeţele sale pentru cataloage de artişti, dar şi faţă de marele rol al profesorului, angajat în circulaţia circulară a juriilor de teză şi de concurs, în jocurile şi mizele de putere asupra reproducerii; distanţă, în materie de politică şi de cultură, atât faţă de elitism, cât şi faţă de populism. Tensiunea dintre contrarii, niciodată rezolvată printr-o sinteză armonioasă, este deosebit de vizibilă în modul de raportare la artă, combinaţie între o autentică pasiune, nicicând dezminţită, pentru adevăratele avangarde (mai curând decât pentru transgresiunile şcolar programate ale antiacademismului academic), şi o răceală analitică ce s-a afirmat în elaborarea metodei de interpretare prezentate în Les Regulile artei şi care se inspiră din convingerea că, chiar dacă riscă să aducă prejudicii cultului hölderliniano-heideggeriano-blanchotian al sacrului literar şi artistic, „demontarea nelegiuită a ficţiunii” despre care vorbeşte Mallarmé nu poate decât să intensifice plăcerea iubirii de artă.


Această tensiune nu mi-a apărut, fără îndoială, nicicând mai dramatică decât cu ocazia lecţiei inaugurale de la College de France, altfel spus, în momentul intrării într-un rol pe care îmi era foarte greu să-l înglobez în ideea pe care mi-o făceam despre mine însumi. Refuzasem de mai multe ori să-mi depun candidatura şi îmi explicasem gestul, faţă de François Jacob mai ales şi, ulterior, faţă de prietenii mei, André Miquel îndeosebi, care insista ca eu să fiu candidat, şi pe care încercasem, chiar, să-l conving că, grandilocvent şi profetic cum era, cel care trebuia să devină contra concurentul meu ar fi foarte potrivit rolului, într-un anumit sens, mult mai mult decât mine. Această reticenţă (termenul este prea slab, dar cel de repulsie este prea tare), izvorâtă din adâncul meu, mă împinge spre tot felul de acte menite a rupe punţile, aşa cum a fost, de pildă, semnătura în favoarea candidaturii lui Coluche la alegerile prezidenţiale din 1981 sau un articol din Actes de la recherche despre lumea creatorilor de modă în care, împuşcând doi iepuri dintr-o lovitură, citez un articol al lui Barthes din Elle despre Chanel şi o notiţă a lui Chastel din Le Monde, adevărată publicitate redacţională la o marcă de parfum. Pregătirea acelei lecţii m-a făcut să simt un concentrat al tuturor contradicţiilor mele: sentimentul că sunt perfect nedemn, că nu am nimic de spus care să merite a fi spus în faţa acelui tribunal, fără îndoială singurul al cărui verdict îl recunosc, este dublat de un sentiment de vinovăţie faţă de tatăl meu care tocmai murise de o moarte peste măsură de tragică, ca un biet diavol, şi la care, în nebunia momentelor de disperare de la începutul anilor ’50, am contribuit la a-l lega de casa sa, situată, în mod absurd, pe marginea unei şosele naţionale, încurajându-l şi ajutându-l s-o transforme. Chiar dacă ştiu că ar fi fost foarte mândru şi extrem de fericit, fac o legătură ma­gi­că între moartea sa şi acest succes transformat, astfel, într-o transgresiune-trădare. Nopţi de insomnie.


Mi se păruse că întrezăresc, în sfârşit, o cale de soluţionare a contradicţiei în care mă plasează faptul însuşi, ca atare, al consacrării sociale, şi care contrazice propria mea imagine despre mine însumi: a lua drept obiect al lecţiei mele însuşi faptul de a ţine o lecţie inaugurală, de a executa un rit instituţional şi a instaura, astfel, o distanţă faţă de rol prin însăşi exercitarea acelui rol. Subestimasem, însă, cu totul violenţa a ceea ce, în locul unui simplu discurs ritualic, avea să devină un fel de „intervenţie”, în sensul artiştilor. A descrie ritul în chiar timpul împlinirii ritului echivala cu a comite barbarismul social prin excelenţă, care constă în a suspenda credinţa sau, mai rău, în a o pune la îndoială şi în pericol chiar în momentul şi chiar în locul în care ea se impune a fi celebrată şi consolidată. Am descoperit astfel, în chiar momentul punerii în operă, în situaţie, că ceea ce, pentru mine, reprezenta o rezolvare psihologică constituia o sfidare la adresa ordinii simbolice, o atingere adusă demnităţii instituţiei, care cere tăcerea cu privire la arbitrarul ritului instituţional aflat pe cale de a fi împlinit. Citirea publică a acestui text care, scris în afara situaţiei propriuzise, trebuie să fie citit ca atare, fără nicio modificare, în faţa corpului maeştrilor reuniţi, Claude Lévi-Strauss, Georges Dumézil, Michel Foucault etc., este o încercare teribilă. Mi se va spune, ulterior, că aveam o voce albă. Schiţez o mişcare pentru a mă întrerupe şi a pleca. Jean-Pierre Vernant face ochii mari sau aşa mi se pare mie; ajung, cu chiu, cu vai, până la capăt. Imediat după, mă încearcă un teribil disconfort, legat mai mult de o senzaţie de gafă decât de una de transgresiune. Rămân singur împreună cu doi foşti colegi de la liceul din Pau, niciodată revăzuţi nici înainte, nici după: vorbesc vrute şi nevrute, cuprins de relaxarea care urmează unei enorme încordări, cu sentimentul că întotdeauna trebuie să plătesc foarte scump totul. De ce să fiu obligat, pentru a face faţă situaţiei, să mă dedau acestui soi de schizofrenie pe jumătate controlată prin care, asemenea pacientului care comentează ceea ce spune şi ceea ce face spunând că spune sau că face altceva, îmi comentez propriul mesaj, faptul de a ţine o lecţie, printr-un alt mesaj care îl contrazice în însăşi esenţa lui, denunţând tot ce înseamnă şi tot ce presupune faptul de a ţine o lecţie? N-a fost singura dată, în viaţă, când am avut sentimentul că sunt constrâns de o forţă superioară să fac un lucru care mă costa foarte mult şi a cărui necesitate nu era resimţită decât de mine.


 


***


Pentru ce şi, mai ales, pentru cine am scris? Poate pentru a descuraja biografiile şi pe biografi, livrând, în acelaşi timp, printr-un fel de chestiune de onoare profesională, informaţiile pe care mi-ar fi plăcut să le găsesc atunci când încercam să-i înţeleg pe scriitorii sau pe artiştii trecutului şi încercând să prelungesc analiza reflexivă dincolo de descoperirile generice furnizate de analiza ştiinţifică însăşi – fără ca prin aceasta să cedez, însă, tentaţiei (extrem de puternice) de a dezminţi sau de a respinge deformările şi defăimările, într-o încercare de a restabili adevărul sau de a surprinde. Nu pot să ignor tentativele de obiectivare mai mult sau mai puţin sălbatice, pe care analizele mele le-au provocat, la rândul lor, fără altă justificare în afara voinţei răuvoitoare de al obiectiva pe cel care obiectivează, conform logicii infantile a lui „cine spune ăla e”: denunţător al gloriei şi al onorurilor, este avid după glorie şi după onoruri; spulberător al media, este „mediatic”; denigrator al sistemului şcolar, este aservit splendorilor Şcolii şi, tot aşa, la infinit. Ce este sigur, în orice caz, este că, dacă nu sunt de nesituat în calitate de agent empiric, nu am încetat să mă străduiesc să fiu cât mai nesituabil cu putinţă în calitate de cercetător, în special luând act de propria mea poziţie şi de evoluţia ei în timp, aşa cum am făcut şi aici, pentru a încerca să controlez efectele pe care ele ar putea să le aibă asupra luărilor mele de poziţie ştiinţifice. Şi aceasta, nu pentru a evita reducerea lucrărilor mele la condiţiile lor sociale, conform aspiraţiilor la cunoaşterea absolută ale unui cercetător aproape divin („bourdivin”, cum spun unii), ci pentru a practica, atât cât îmi stă în puteri, o meserie în cel mai înalt grad dificilă, aceea care constă în a organiza întoarcerea refulatului şi în a le spune tuturor în faţă ceea ce nimeni nu vrea să ştie.


Am scris însă, şi poate în primul rând, pentru cei mai tineri dintre cititorii mei, care sper că vor putea să simtă, prin intermediul acestei evocări a condiţiilor istorice în care s-a elaborat munca mea, şi care sunt, fără îndoială, foarte îndepărtate, din diferite puncte de vedere, de cele în care se află situaţi ei, ce am simţit de fiecare dată când voi fi izbutit, cât de cât, în munca mea, să „adopt punctul de vedere al autorului”, cum spunea Flaubert, altfel spus, să mă plasez, prin gândire, în locul pe care, fie el atât scriitor sau pictor, cât şi muncitor sau funcţionar, acesta îl ocupa în lumea socială: sentimentul de a surprinde o operă şi o viaţă în însăşi mişcarea necesară a realizării ei şi de a fi, astfel, în măsură să mă dotez cu o apropriere activă a ei, simpraxie mai mult decât simpatie, întoarsă ea însăşi spre creaţie şi spre acţiune; se dovedeşte că, paradoxal, istoricizarea, chiar dacă pune la distanţă, oferă şi mij­loacele de a apropia şi de a transforma pe un autor îmbălsămat şi întemniţat în panglicile comentariului academic într-un veritabil alter ego sau, mai precis, într-un tovarăş în sensul vechilor meserii, care are nişte probleme în acelaşi timp triviale şi vitale, ca toată lumea (unde să trimită un manuscris, cum să convingă un editor etc.). Nu mi s-a părut niciodată că aş comite un act de aroganţă sau un gest de sa­crilegiu atunci când stabileam, fără a mă lua, prin asta, drept el, ca atâţia critici inspiraţi, că Flaubert sau Manet erau la fel ca şi mine. Şi nimic nu m-ar face mai fericit decât să fi reuşit ca unii dintre cititorii sau dintre cititoarele mele să-şi recunoască propriile lor experienţe, propriile lor greutăţi, propriile lor întrebări, propriile lor suferinţe etc. în ale mele, extrăgând din această identificare realistă, care este opusul unei proiecţii exaltate, mijloace pentru a putea să facă şi să trăiască puţin mai bine ceea ce trăiesc şi ceea ce fac.


 


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul