Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Comedia Apocalipsei la Craiova

        Mircea Ghiţulescu

După două-trei pagini din Scaunele de Ionesco ţi se pare că este o dramă a ratării. Bătrâna Semiramida îl consolează pe bătrânul ei soţ pentru că nu a ajuns în viaţă decât mareşal de bloc, deşi, „cu pu­ţină voinţă”, putea deveni rege şef. Ratarea va rămâne până la capăt tema piesei, dar nu mai e vorba de un individ, ci de fiinţa umană şi, finalmente, de ratarea cosmică din Regele moare. Teme paralele se adaugă, piesa devenind inepuizabilă în semnificaţii. Când te-ai obişnuit să crezi că este o piesă despre ratare,  îţi dai seama că este o dramă a solitudinii, insula pustie a soţilor matusalemici fiind la fel de singuratică precum Pământul în Univers. Mai e ceva: singurătatea este sporită de o atotcuprinzătoare  absenţă a omului. Cei doi soţi se supun unui tragic examen de iluzionare când îşi imaginează acea conferinţă planetară la care participă însuşi Împăratul, dialogul lor cu „invitaţii” fiind improvizaţie pură şi tragică, asemenea unei convorbiri cu pereţii. Dar Împăratul care vine la adunare precedat de trompete cine să fie? Napoleon? În spectacolul de la Craiova despre care tocmai scriem, actorul Ilie Gheorghe îl citează în gesturi pe Napoleon, dar, mergând mai departe (nimic, în această dramă, nu te împiedică să mergi mai departe), ajungi la Împăratul Lumii, pe care Semiramida îl numeşte, Împăratul Veşnic. Impresionant este în Scaunele (primul titlu al piesei era Oratorul) tocmai procesul de  acumulare a noi şi noi înţelesuri  pornind de la un detaliu: spaima de ratare şi de bătrâneţe a lui Ionesco însuşi.


Bătrânul lui Ionesco, alter egoul său, are un mesaj universal pe care nu-l poate transmite, dar autorul l-a şi transmis: ultima pereche de pe Pământ se aruncă în supa primordială, rostind versuri despre mizeria morţii („Aceiaşi viermi să se hră­nească/ Din carnea noastră b­trânească/Hai să putrezim împreună” - versiunea Zografi/ Russo). Oricât de mut, ba chiar surdomut, Oratorul din final nu face altceva decât să transmită mesajul disperat al lui Ionesco. În cele din urmă, „sinuciderea în doi” nu este a bătrânilor rataţi, ci a omenirii care se cufundă în haosul originar.


Prezentată în termeni atât de serioşi, piesa lui Ionesco ar părea o tragedie ireductibilă dacă nu ar fi ascuns în fiecare replică demonul farsei. Nici moartea nu mai e sublimă: poţi să râzi pe rupte parcurgând drumul de la ratare la sinucidere al acestei omeniri ambiţioase, pe care moartea o face atât de ridicolă.


Kincses Elemer a pus în scenă Scaunele  la Teatrul Naţional din Craiova cu maximum de precauţii şi tot atâtea efecte, dar şi cu anumite accente pe comedia catastrofei. Ilie Gheorghe şi Tamara Popescu aduc în scenă mica iubire casnică, ce se dizolvă în necruţătoarea ordine universală. Nu sunt deloc uşor de interpretat rolurile Bătrânul şi Bătrâna, tocmai pentru că actorii sunt obligaţi să vorbească cu scaunele goale, să înlocuiască personajul imaginar cu pantomima cea mai adecvată. Sunt, probabil, printre cele mai grele roluri din dramaturgia modernă. Problema nu este să te prefaci că vorbeşti, ci să vorbeşti deadevăratelea cu un interlocutor absent.


Soţul răsfăţat ca un copil de ţâţă (scena cu alăptatul Bătrânului este pe cât de grotescă, pe atât de comică), soţul adulat cu ipocrizie, soţul ratat ce trebuie menajat - iată  sentimentele cu care construieşte Tamara Popescu rolul Semiramidei.


 Ilie Gheorghe este atât de ionescian încât, în unele momente, ai impresia că îl vezi pe Ionesco însuşi. Este un clovn serios, care nu crede ce spune şi nu spune ce crede, moale, abătut, resemnat, mereu aplecat  într-o parte.


Problema spectacolului este Oratorul surdo-mut, ce apare în final, desfăşurând un amplu număr de pantomimă pe diferite trepte, de la comic la grotesc şi tragic. Kincses Elemer a rezolvat problema cu un fel de „pitic de grădină” desenat de Clara Labancz, o momâie care scoate onomatopee şi grupuri consonantice guturale „vorbite” de... Mircea Cornişteanu. Un mim cu experienţă era exact ce îşi dorea Ionesco, dar nu a avut parte de el în versiunile pe care le-am văzut până acum,  inclusiv cea mai redutabilă, aceea a lui Vlad Mugur de la Teatrul Maghiar din Cluj Napoca din anii ’90, unde Oratorul era bine interpretat de Demeny Aron.

Decorul este astral cu acel fundal ceresc, cu planul înclinat spre sală şi o prelungire în adâncul scenei ca o trambulină a morţii, de unde se vor arunca în „apă” protagoniştii. Clara Labancz a simplificat scenografia la maximum, lăsând gol spaţiul central pentru aglomerarea de scaune, care nu se face cu acea viteză pe care o visa Ionesco, dar este foar­te eficientă. În viziunea lui Kincses Elemer, câteva scaune prind viaţă mişcându-se „din proprie voinţă”, ceea ce este foarte comic, foarte teatral (parcă face parte din însăşi magia teatrului), dar strică imobilitatea ideii de bază.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul