Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cărţile săptămānii

        Horia Gārbea

Un roman ca un mutant monstruos şi un Cosaş odihnindu-se


Unele reviste lasă loc, īn anchetele anuale, unui punct defulatoriu: care a fost cea mai proastă carte a anului? Toată lumea se grăbeşte să numească titluri de autori consacraţi, deşi, evident, nu acestea pot candida la lingura de lemn acum, cīnd sute de edituri scot sute de făcături fiecare. Cīnd citeşti sute de cărţi pe an, greutatea de a o alege pe cea mai proastă (pe care ai citit-o, căci vor fi multe altele ignorate) e la fel de mare ca şi a o alege pe cea mai bună. La finele lui 2008, am decis, totuşi, care e cea mai proastă carte pe care am citit-o īn 2008 – una apărută īn 2007. Să nu credeţi că ar fi vorba de volumul lui George Canache, pretinsul poet care - caz unic īn analele Uniunii Scriitorilor şi Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti! - a contestat īn scris decizia juriului ASB (cinci critici cu decenii de activitate fiecare) ce i-a ignorat, pe bună dreptate, volumul nesemnificativ şi aberant de debutant sexagenar. Nu, el poate rămīne cu ruşinea unicităţii lui īn catalogul  Editurii Vinea şi s-o īmpartă cu această măreaţă casă editorială. Nu! E vorba de un alt volum, care m-a oprit să-l arunc după primele pagini, ca să văd unde ajunge. Tot un debut tīrziu, aş zice tardiv, dar la o editură de lux, care nu dă rateuri decīt rarissim, romanul sau ce-o fi al Tatianei Dragomir, Foto­grame, m-a enervat cumplit, mi-a stricat cīteva zile din viaţă, m-a īmbolnăvit. Nu cu nulitatea literară şi faptică absolută, truvabilă şi la alţii. Ci cu „pretenţia” fiecărei pagini năclăite de banalitate, cu panaşul şi farafastīcul cu care enunţă fiecare căcăţiş. Citeam, īmi venea să renunţ, dar citeam īnainte, să mă conving că am īn faţă cel mai periculos tip de neant valoric – cel care īşi autoproclamă subtilitatea īn fiecare clipă. Această carte este exact ceea ce Alex Ştefănescu califica drept „ceva ce seamănă cu literatura”. Are absolut toate mărcile exterioare ale unui volum de literatură de ficţiune şi nimic din fiinţa vie a aceluia. Un demers asasin, dar şi sinucigaş, care vrea să mistifice şi īn care īnsăşi autoarea, probabil, a ajuns să creadă. L-aş pune īn orice manual pentru a ilustra ce nu este literatura. Īnfricoşător ca un mutant monstruos!


 


 


Timpul poeziei este mereu şi niciodată. Acest lucru īl exprimă implicit poezia, dar şi destinul poetic al lui Mircea Drăgănescu. Īn perioada opresiunii ideologice comuniste, ca şi īn cea a constrīngerilor economiei libere, dar şi barbare, scepticii īşi pot găsi alibilul pentru a nu scrie, iar poeţii adevăraţi, ca Mircea Drăgănescu, īşi urmează, chiar potenţaţi de ostilitatea mediului, vocaţia. Poetul despre care vorbim este un succesor al lui Bacovia īn epoca postmodernităţii, al cărei fluid sensibilitatea sa o absoarbe de la sine, unul care īşi adecvează discursul la o receptivitate modificată de spaţiul poetic, dar şi social contemporan. Aşa cum nevăzătorii īşi ascut de la sine celelalte simţuri pīnă la niveluri inaccesibile celor care văd, Mircea Dră­gă­nescu, claustrat - voit sau de nevoie, asemeni ilustrului īnaintaş, anume īn oraşul Titu, unde e profesor de limba romān㠖, īşi adīnceşte meditaţia şi īşi rafinează percepţia īn lipsa vacarmului arenei şi zumzetului agorei. Deosebirea faţă de poetul Lacustrei este aceea că la Mircea Drăgănescu, după volumele incipiente, stadiul de acum īi este cel mai fertil. Īntre vizionarismul modernist şi notaţia biografică măruntă, agrementată cu ironia postmodernismului, poezia sa īncearcă să stabilească un echilibru. El pare a se căuta singur, īntr-o homeostazie, dar cititorul avizat va īnţelege că sīnt, de fapt, simţul măsurii şi inteligenţa autorului care cumpănesc o poezie cerebrală. La acest moment, care este unul al maturităţii şi originalităţii cīştigate, Mircea Drăgănescu īşi permite să surprindă cititorul oferindu-i lipsa de exces şi anticalofilia ca pe nişte provocări.


 


 


Cu un titlu care explică totul şi vrea, orgolios,  să o facă din start: Poeme de odinioară, alexandrinul (din Alexandria, Teleorman) Florea Burtan, director al echilibratei reviste culturale Caligraf, pariază pe tradiţionalism. Īn mod voit, explicit, asumat, Florea Burtan, optzecist după vīrstă, cultivă prozodia clasică şi retorica paseistă: „Īn această seară, Doamne, cāt aş vrea/Să-mi deschidă uşa o femeie tristă/Să-mi aducă-n taină, votcă şi cafea/ Şi o floare rară strānsă īn batistă!/ Să-i vorbesc de mine pānă cătrezori,/ Ca despre o casă cu pereţi de rouă;/Nimeni să nu ştie c-am rămas datori,/ Īmpărţind nimicul, fără rost, īn două“. Un sound eseninian cu note din Brumaru face din Florea Burtan, īn acest fragment caracteristic, un poet neoromantic.


Chiar şi deruta se cīntă pe strunele unei melancolii de acelaşi tip, muzicală şi calofilă. Nici Labiş sau Dinescu cel „mai tīnăr” nu şi-au instrumentat altfel elegiile: „Īncă o rană se īnduioşează de mine şi plānge,/Ultimul tren lunecă pe şine de gheaţă“. Deci calofilie, catrene cu versul lung şi ritm legănat, elegii, o erotică foarte ceremonioasă, uneori aproape glacială, adeseori livrescă, pusă īn surdină de mijloacele stilistice care impun o  palidă beţie, moale legănare, vorba aceluiaşi Labiş. Neliniştită sub aparenţa calmului pe care īl dau versul lung şi cadenţa rară a accentelor, īndrăzneaţă cu masca prudenţei şi, mai ales, impulsivă şi tīnără la adăpostul maturizării adunate prin scrierea multor volume, poezia lui Florea Burtan este o reconfortantă certitudine a peisajului liric cotidian.


 


 


Cotat īncă drept tīnăr poet după standardele breslei, pentru care maturitatea īncepe pe la 50 de ani,  aşadar tīnăr şi foarte greu cla­sificabil, Dan Mircea Cipariu, post-nouăzecist sau ante-două­miist, refuzīnd ambele ipostaze, pariază pe neoavangardism, pe experimentalism īmpins către un extremism artistic. Volumul său re­cent este o carte obiect: Poemul matriţă, cu excelentă ţinută grafică, deschis cu conturul tăiat īn hīrtie neagră al chipului inconfundabil al freneticului autor care uită adesea poezia pentru proiectele lui de management cultural. Aceasta e matriţa băşcălios-narcisistă a poetului care, īn versuri, lasă a se ivi o indiscutabilă sensibilitate mascată de elanuri de frondeur. Volumul e īnsoţit de un DVD (Cipariu e adeptul formelor celor mai noi de artă) cu cinci lucrări de video-art. Ele se datorează bunului prieten la fel de īndrăzneţ al autorului, artistul plastic Mihai Zgondoiu, şi īl īnfăţişează īn ipostaze patafizice pe Cipariu īnsuşi scriind cu grafitti, desenīndu-se pe sine etc. Un volum īn doi, de fapt, poate īn trei, dacă īl numărăm şi pe editorul Robert Şerban, poet el īnsuşi. Astfel, avangardismul tupeist al celor trei regăseşte cumva un feeling retro, de la Nichita citire. Totul gestionat de maestrul combinaţiilor, Dan Cipariu, care nu abandonează īnsă, īn miezul elanului său avangardist, cultul prieteniei. O carte ciudată, stenică, bizară şi cochetă. Zice poetul: „Am ordonat creierului meu/ incertitudini cīt pentru şapte vieţi//recoltele au fost pe măsură:/ pierderea de sine/şi un limbaj despre dezordinea universului//«totul e construcţie/şi totul e Finalul» – a scris şarpele pe lanţuri şi īn ficat// din fiecare dintre noi a curs nevindecat/ īntunericul“.


 


 

Cosaş odihnindu-se! Aşa l-aş descrie pe veşnic neodihnitul RIM - abreviere asumată a numelui Radu-Ilarion Munteanu. Cosaş, fi­reşte, de la Radu Cosaşu cu care afinităţile īi sīnt vizibile de la o poştă. Ce scrie RIM? Proză, memorii, note de drum, eseuri despre civilizaţie şi artă? Poezie la limită? Nu ştim şi nici nu prea ne interesează. Vīrtejul textului sau, dimpotrivă, tangajul lui blīnd ne duc īnainte cu arta conversaţiei, cu umor cu sute de aluzii istorice şi livreşti, muzicale şi sportive. O altă asemănare a lui RIM ar fi cu regretatul Ioan Chirilă, deşi el nu scrie anume despre sport. El scrie un text dulce, mereu uşor nostalgic, glasat ca o cireaşă īn cultură. Citirea lui RIM e īnsuşi confortul, ba chiar un răsfăţ, pentru că el face apel mereu la memoria noastră din vremea cīnd citeam de nevoie cam aceleaşi cărţi, deseori īn copii xerox, vedeam aceleaşi filme, deseori adunaţi cam clandestin īn jurul unui video VHS, ba chiar nu puteam scăpa evenimente sportive de care toţi ne amintim īncă. Scriitura lui RIM e bine clătită īn Mark Twain, Jerom K. Jerome, dar şi īn Ilf şi Petrov. Īl caracterizează umorul blīnd, melancolia de ca­litate, fără patetisme jenante. Īn general, tot ce scrie RIM, fizician de meserie şi practicant al ei timp de decenii, are curăţenia bunului-simţ şi oroarea de banalitate. Doi prefaţatori marcanţi: Radu Sergiu Ruba şi, la volumul anterior, Daniel Cristea-Enache, īi recunosc lui RIM instinctul literar devenit joc personal şi  fineţea de spirit şi scriitură. Au dreptate. Nu toţi autorii pot fi Tolstoi sau Rebreanu. RIM a descoperit cu inteligenţă că, uneori, nici nu merită să fie dacă pot exploata cu eleganţă propriul lor filon, bogat şi bine cunoscut. Lectura poveştii unei vechi biblioteci din lemn, care l-a īnsoţit pe autor īn toate schimbările de domiciliu, poate fi la fel de captivantă ca descrierea unei mari bătălii. 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul