Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

La o vizionare

        Stelian Tăbăraş

Să tot fi fost prin 1984; se „dădea vizionare” la ultimele episoade din serialul Lumini şi umbre: un color cu treizeci şi cinci de episoade. Era primul film de televiziune de o asemenea amploare: la punerea lui în peliculă, se acordaseră în Televiziunea Română  tot felul de priorităţi - pentru formarea echipei, pentru montaje (film şi  electronic), pentru confecţionarea decorurilor  şi costumelor, pentru laborator. Ni se acordase chiar şi „un sediu al serialului” în spaţiile  Televiziunii. Regizorul Andrei Blaier alesese tot ce e mai bun pentru formarea echipelor, unde găsise similitudini de profesiuni; unde nu, detaşase de la Studiourile Buftea, director de producţie, asistent de regie (iniţial, Adrian Sârbu, ulterior schimbat), regizor de platou etc.


Filmul începuse – incredibil – pe baza unor povestioare ale primelor episoade, cu greu le-ai fi spus „sinopsis”-uri; dar, mă rog, era vorba de scenaristul Titus Popovici. Care a apărut şi el la sediul echipei. Mai pirpiriu decât ne aşteptam; volubil, elegant. Adusese în forma lor literară primele trei episoade. Eu urma să le „citesc cu atenţie”, să propun eventuale îmbunătăţiri, să le dau ulterior la decupat. Fusesem prezentat ca scriitor; m-a întrebat ce scriu, i-am  dat cu autograf primul meu roman,  Zilele cele scurte. I-au sticlit ochii şi m-a întrebat fără ocolişuri dacă n-aş vrea să lucrez cu el  la scenariul Luminilor şi umbrelor. „– Coautor?”, l-am întrebat. A bâjbâit ceva cum că „prestaţia va fi plătită”… că va fi o colaborare care începe zilnic la şase (?!) la el acasă, că, după ce stabilim acţiunea şi detaliile, m-ar lăsa să lucrez singur până la prânz… Reţinându-mi indig­narea, mi-am exprimat cu eleganţă (sper) refuzul. Până la urmă, a găsit pentru această muncă - de victimă -  un foarte bun traducător din rusă şi engleză, un adevărat poliglot, cu bun condei, pentru moment „pedepsit de sus” să fie redactor la Editura Enciclopedică. Nu l-a plătit, de altfel, din buzunarul lui, ci a rugat regizorul să-i prevadă un rol în distribuţie (a jucat un ziarist american, venit prin 1945 să vadă cum merge „democratizarea României”); altminteri, Titus Popovici nu era deloc larg la mână. Chiar de la prima întrevedere a zis că ar face cinste cu o votcă, dar n-are bani la el: vrea careva să-l împrumute?  Un biet maşinist (cu cea mai mică remuneraţie în TV) s-a oferit să dea el o fugă „până la colţ” şi a adus o sticlă. Banii pe vodcă i-a mai văzut la Paştele Cailor.


Rolul principal i-a fost rezervat lui Ilarion Ciobanu, despre care unii spuneau că i-ar fi fost cumătru lui Titus Popovici şi, când se întâlneau, mai aveau şi nevestele lor posibilitatea să vorbească între ele maghiara. Ba, lui Ilarion Ciobanu i se crease chiar un rol dublu – de altfel, interpretat cu brio: fratele cel bun, comunistul, şi fratele cel rău, speculantul.


Iatăne, în cele din urmă, la vizionarea ultimelor cinci episoade, cinci la număr (din treizeci şi cinci); o vizionare-maraton, de peste cinci ore. E greu să-ţi mai imaginezi astăzi cum arăta o comisie de vizionare: cineva de la Secţie (în general, tov. Enache; de data asta, nu ştiu de ce, Popescu-Dumnezeu), cineva de la C.C. U.T.C., tot aşa de la Sindicate, de la Consiliul Culturii (atunci, însăşi Suzana Gâdea), de la Învăţământ, de la Organizaţia de Femei şi de la alte organizaţii, plus toată conducerea Televiziunii, principalii realizatori, cu carneţele în mână. Sala de la etajul al XII-lea era neîncăpătoare, fusese suplimentată cu scaune aduse din birourile învecinate. Afară, la uşă, rămăseseră şoferii, bodyguarzii. Unii, isteţi, se duseseră în cabina de proiecţie şi priveau şi ei printr-o deschizătură.


În sfârşit, începe proiecţia; după primul episod, se aprinde lumina, sare în faţă  Popescu-Dumnezeu, indignat, speriat. „Ce caută ăsta în film?” (îl recunoscuse pe Sergiu  Celac). „Dacă îl vede Şefu’, ne zboară pe toţi. Ce, s-au terminat actorii în ţara asta?” (parcă-l văd pe Sergiu Celac în film: cu o haină de piele, cu o geantă imensă pe umăr). Echipa şi-a notat, speriată. Cum să rezolvi asta?


În ultimele episoade jucaseră Ioana Crăciunescu şi Ovidiu Iuliu Moldovan. Făceau un cuplu de luptători în Spania, veniţi în România. Ea, exotică, elegantă, schimba multe rochii şi pălării de soare şi se arăta mare amatoare de complimente; el, sobru, se adresa cu „compańero”. Rolul cerea ca juna să eşueze în braţele duşmanului de clasă, adică ale patronului fabricii locale, împotriva căruia luptau comuniştii de curând ieşiţi din ilegalitate (între ei, Florin Călinescu, având rolul unui utecist pe care pusese ochii Tovarăşa de la Centru – de presupus, Ana Pauker, excelent interpretată de Valeria Seciu).


La sfârşitul vizionării sare în faţă W. Roman întrebând, fără a ţine seama de personaje fictive şi persoane reale: „În războiul din Spania am  luptat şase, eu, Vida Geza, Geo Bogza… Cine e acel luptător care şi-a adus  din Spania o nevastă ca asta?”  Tăcere, toate privirile spre Titus Popovici, care se zbătea să demonstreze că  realitatea nu e totuna cu filmul.

Pe scurt: s-au tocat masiv ultimele episoade, au dispărut Celac, Ioana Crăciunescu, Ovidiu Iuliu Moldovan. N-au mai rămas decât treizeci şi două de episoade. Cei din planul doi ai grupului de vizionare îşi vor fi spus, probabil,  întorcându-se la birouri: „Dacă nu eram noi să atragem atenţia…”.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul