Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Trendul, bată-l vina!

        Ana-Maria Nistor

Cu o mentalitate de tipul fast-forward, românii ard etape netrăite pentru a fi cât de cât în acord cu vremurile. Încă de la paşopt, ba chiar de la 1821, vorba lui Caragiale. Adică, dintotdeauna facem asta – viciu de nestăpânit şi calitate greu de ascuns. Cu o putere de îngurgitare fantastică şi o minte sintetic-imaginativă extraordinară, noi putem creşte şi ne putem nenoroci ca Făt-Frumos, într-o zi cât alţii în o sută de ani. În timp ce Europa trona ca o matroană obosită peste marile arte deja mature, noi treceam foarte rapid de la traduceri şi adaptări timide la capodopere, de la scrijelit prin ogrăzi la pânze şi sculpturi de muzeu, de la cântatul din frunză la şcoala de folcloristică. Acest har de neam are şi neajunsul său, asumat ca o îndeletnicire zilnică, anume lipsa de strădanie, de disciplină şi de metodă. Pare fără rost să ne chinuim şi să buchisim ca o cârtiţă 30 de ani, când noi fotografiem cu privire de vultur totul în trei zile. E bine aşa, doar că un eşafodaj mai puţin solid se va clătina la prima adiere a vânturilor mo­dei, lucru de care suferă nu doar artele, ci mai ales televiziunea, care trăieşte din mila teatrului şi a cinematografului.


Dar să le luăm pe-ndelete, aşa cum îi place Privitorului să se chinuie în patul procustian al telecomenzii.


Imediat în anii ’90, televiziunile, atâtea câte erau, scoteau tiraje întregi de oameni-timbre, vedete apărute după ploa­ie, al căror nume trebuia să se lipească pe retina Privitorului. Oamenii-timbre erau totuna cu postul-mamă, ataşaţi pe vecie de acela care îi lansase, ei respirau prin cablu de transmisie şi se hrăneau prin atingerea microfonului. Lumea era magnifică şi trepidantă, norocoşii de pe sticlă ne arătau că există un nou mod de a fi care se zărea la orizont, ajunsesem la capătul tunelului, iar luminiţa se chema Andreea Esca, Florin Călinescu, Lucian Mândruţă, Horia Brenciu, Andrei Zaharescu, Mihai Călin, Marius Tucă...


Ei ne învăţau că putem să trăim altfel, să sperăm că există o viaţă în locul vieţii – televiziunea – şi că ei, ca nişte apostoli, ne îndrumă spre calea de fiinţare. Privitorul, ca orice român, şi-a făcut rapid temele şi, în ziua lansării ProTV, când auzea „te uiţi şi câştigi”, ştia exact ce doreşte: o viaţă dreaptă, pace în lume, programe TV de calitate, adevărul despre revoluţie, o maşină de spălat şi una de făcut floricele. Zorii televiziunii se ivise­ră şi ea se îndrepta spre trend, al cărui val o va fi cuprins în doi, trei ani.


Privitorul, cam naiv din fire şi având prostul obicei de a crede televiziunea pe cuvânt, s-a trezit în iureşul câştigurilor. Bani, excursii, aspiratoare, experienţă, bormaşini, cârnaţi de Crăciun, detergenţi, iar bani, totul era să te uiţi în ecran, să te prefaci că eşti retardat şi să dai răspunsul corect la întrebarea „ghici ciupercă ce-i?”. Frenezia câştigului a continuat, Privitorul s-a simţit nabab şi mare jucător de cazino de pe vremea prohibiţiei, chiar dacă acum norocul era legal şi totul era un fals, o mizanscenă, o făcătură improvizată în săli de teatru şi de cinema distruse şi modificate în localuri de bingo.


După ce a pierdut şi ce n-a câştigat, Privitorul s-a cuminţit şi, aşezat în fotoliul său, a schimbat postul. Feminismul deja făcea valuri, iar el, abia trezit din amorţeala acelui wall-street dâmboviţean, a început să admire aproape atingând desfătarea estetică şi îndrăgosteala profană. Avea ce, vedea nişte femei, dar ce spun eu, erau pur şi simplu dive cu obraz valah, tinere cu o copilărie fericită şi o adolescenţă încercată, dar dreaptă, cu experienţe pe care nici romancierii englezi de secol XIX nu şi le-au închipuit, cu o coloană vertebrală mai fixă ca Tour Eiffel şi cu o etică demnă de Maica Tereza. Frumoase, cinstite, inteligente, bătăioase, trecute prin încercări, cu o morală de invidiat şi o curăţenie de-ţi lua minţile, divele noastre erau aici, pentru noi toţi, gata să ne lumineze viaţa, să ne facă surprize, ziua mai frumoasă şi să ne dea cu paraşuta din înaltul spiritual.


Dar, vai, în timp ce femeia-model ne arăta că orice e posibil, că poţi s-o pipăi şi să urli „este”, o melodie indianogitană cu adaptare de simţire latino-turcă se auzea în fundal. Oprah avea mici pro­bleme cu fetele cu voce ca uleiul de măsline care dădeau din buric, iar Jay Leno era asaltat de femei-model cu vieţile lor păcătoase, minunate şi demne de urmat. Slavă Domnului, eram în trend! Ba, mai mult, manelele noastre au luat-o înaintea concertelor latino, care umpleau un stadion, pe când melodiile noastre răsunau în toată ţara. Televiziunea a realizat imediat că este vorba despre o serie de miracole: lăutari-minune, voci-minune, instrumente-minune ne-au cântat şi ne-au încântat cu muzicile lor.


Astăzi, ei abia mai supravieţuiesc pe la nunţi cu vreo 10.000 de euro de cântare, ca nişte dinozauri, ca nişte mistreţi cu colţi de swarovski, trimişi la moarte de vedetele noii ere. Privitorul crede cu mirare tot, fără să zăbovească prea mult, el ştie că e în trend, că e pe val şi că are capacitatea de a arde etapele pe care occidentalii le-au dinstuit în zeci de ani. Se uită şi încearcă să crediteze acest freaky-show care îi zguduie reperele şi îi populează nopţile. Ca într-un spectacol la care Bosch e kapellmeister, fiinţe dăruite peste fire, monstruoase, infernale defilează. Încremenit în jilţul său de-aca­să, Privitorul asistă la carnavalul travestiţilor şi al muribunzilor, la acrobaţiile femeilor-bărbaţi, la jongleriile piticilor porno şi la show-ul indecent al morţii pe viu, de la sfâşiere până la îngropăciune şi uitare. Binecuvântatul Ev Mediu, acuzat pe nedrept de întunecime, se răzbună în sfârşit.

Privitorul se uită, înghite şi tace. Îşi va prepara un ceai de tei, ca pe vremea Mioriţei şi va respira adânc. El ştie deja despre ce voi scrie săptămâna viitoare.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul