Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Paul Cornea şi demonul teoriei

        Adrian G. Romila

Încă de la primele ediţii, lucrările lui Paul Cornea au reuşit să rămână cărţi de referinţă. Ar fi foarte greu, azi, să te apleci asupra unui subiect ca romantismul fără să treci prin Originile romantismului românesc sau să te pronunţi în probleme de hermeneutică literară fără masivul şi aproape exhaustivul tom Interpretare şi raţionalitate. Bibliografiile complete (şi adesea inaccesibile cititorului de rând), formulările sclipitoare, tezele susţinute echilibrat, pertinent şi edificator au făcut din Paul Cornea un model teoretic şi metodologic în umanioarele româneşti. Reeditate recent şi revăzute (cazul celor citate mai sus, din care ultima a refăcut definitiv mai vechea Introducere în teoria lecturii), unele dintre lucrările acestuia şi-au dovedit încă o dată, dacă mai era nevoie, perenitatea.


Delimitări şi ipoteze (Polirom, 2008) adună 23 de eseuri ale autorului, dedicate atât unor probleme de istorie şi teorie literară, cât şi cadrului larg interdisciplinar al studiilor culturale. Majoritatea au constituit comunicări prezentate la colocvii şi congrese internaţionale (puţine din anii ’70-’80 ai secolului trecut, cele mai multe de după 1990 şi chiar după 2000), unele necesitând o traducere din engleză sau franceză, limbile în care au fost redactate la origine. Diversitatea abordărilor şi încercarea de a fixa repere într-un vast tablou cultural sunt remarcabile: difuzarea „orizontală” şi „verticală” a ideilor „luministe”, interferenţe ale romantismului francez şi român, statutul literaturii şi al conceptului de „operă literară” astăzi, mecanismele selecţiei în cadrul canonului literar, istoria literaturii ca gen actual, relevanţa lectorului virtual, a celui empiric şi a „intenţionalismului” în interpretarea textelor, comparatismul recent şi „înţelegerea celuilalt”, mitocritica lui Gilbert Durand, modernitatea arhetipologiei lui Northrop Frye, valenţe ale motivului mitic „Pays de Coccagne”, imposibilitatea opţiunii între absolutismul conceptului şi relativismul textului în post-modernitate. Toate aceste „teme”  beneficiază de tratări consistente, de perspective inedite şi de bibliografii la zi (desigur, în limitele cerinţelor care le-au circumscris la momentul redactării), iar antolo­garea lor în volum e motivată în Prefaţa autorului prin­tr-un veritabil metadiscurs al eseului ştiinţific ca gen.


Riguros până la capăt, autorul simte nevoia unei teoretizări a diversităţii lapidare, în condiţiile în care textele din volum au fost ocazionate, în cele mai multe cazuri, de colocvii „la temă”. „Contribuţia personală clară şi explicită  a unor comunicări se poate concretiza, în viziunea lui Paul Cornea, în câteva deziderate ştiinţifice: „să introducă rezultatele unei cercetări, să enunţe puncte de vedere explicative ori/şi critice asupra unor teorii sau practici uzuale, să propună noi argumente, ipoteze, interogaţii, formulări etc. asupra aspectelor mai puţin cunoscute ori litigioase ale problemelor de caracter disciplinar sau interdisciplinar etc.”. Numai că, subliniază autorul, în ştiinţele umane conciziunea, coerenţa, unitatea şi noutatea perspectivei sunt mai greu de realizat decât în ştiinţele tari, astfel încât efortul creativ este mult mai mare. El trebuie să evite repetarea celor spuse de alţii, redundanţa proprie (inevitabilă, de altfel) şi simularea sobrietăţii printr-un discurs abscons, ce maschează, până la urmă, platitudini. Argumentului potenţial al inactualităţii unei astfel de antologii autorul îi răspunde cu cel al perenităţii unor comunicări într-o oră de bilanţ personal. Dacă post-modernitatea a adus şi în literatură, ca peste tot în cunoaştere, uzura temporală şi caracterul relativ al oricăror opinii, totuşi, în ştiinţele umaniste „nivelul învechirii nu se evaluează calendaristic, fiindcă aci progresul cunoaşterii nu e cumulativ, fiind legat de opinabil şi interpretativ, nu de atestare faptică şi experiment”. Orice nouă interpretare nu le invali­dează pe cele care o precedă, iar adesea nici noutatea nu e de preferat, „de vreme ce uneori ea poate avea efectul pervers de a oculta unele perspective viabile ori de a promova alinierea la mode nu numai efemere, ci şi nocive în substanţa lor”. Sunt binevenite, aşadar, oricând noi unghiuri de vedere asupra unor fapte aparent dezbătute şi fixate.


Pe de altă parte, autorul reaminteşte că cele mai multe din comunicările antologate în volum apar pentru prima dată în limba română. Ele sunt utile tinerilor cercetători nu neapărat prin listele bibliografice, cât prin „sugestiile emulative, reperele metodologice şi deschiderile fructuoase de orizonturi”. Dacă verdictul lui H-R. Patapievici dat culturii române e valabil (lipsa de ecou a ideilor ştiinţifice, lipsa unei pieţe a ideilor), atunci comunicări şi eseuri de tipul celor din cartea lui Paul Cornea sunt binevenite, alături de alte iniţiative amintite (reviste, cenacluri, grupuri de cer­cetare), menite să salveze cultura română de boala non sequitur, denunţată de acelaşi Patapievici. Izolate şi puţine, acestea dovedesc că se face ceva autentic şi la noi.


Dincolo de autolegitimare, excursul autorului din Prefaţă dovedeşte, de fapt, neliniştea provocată mereu şi mereu de demonul teoriei. E o nelinişte care transformă pe nesimţite specia simplă a „cuvântului înainte” într-un discurs epistemologic. Paul Cornea, afirmă, astfel, că există două tipuri de teoretizare. Primul e spontan, netrecut prin şcoala specialităţii. E cazul demagogului caragialean Mitică, care poate ţine oriunde cuvântări „serioase” despre orice. Chiar dacă e stereotip şi pseudo-cultural, această „filozofare de doi bani” e un început de efort speculativ. „Exerciţiul acesta de autoreflecţie, orientat ori dezorientat de întrebările sau replicile interlocutorilor, are proprietatea interesantă că încearcă să aducă faptul de viaţă în lumina principiilor”. Antologia proprie nu se ocupă de acest tip de înclinare naturală a spiritului, ci de teorie în forma ei articulată şi plenară, de teoria „de şcoală”. Acest al doilea tip porneşte de la etimologia grecească a cuvântului theoria, amintită de un clasic al hermeneuticii europene moderne, Hans-Georg Gadamer. Theoria înseamnă contemplare, observare, participare, comunicare cu ceilalţi. „Prin urmare”, subliniază Cornea, „teoria nu constă în apropierea unui obiect de care dispunem fiindcă ni-l putem explica, ci e un bun de altă natură, un bun spiritual, diferit de obiectele ori activităţile utilitare, dar care, conform lui Aristotel, păstrează o legătură strânsă cu practica”. Exact asta recomandă autorul, o combinare între sensul de „doctrină” al teoriei şi cel de „ipoteză”, între ansamblul ideilor definitorii pentru un domeniu anume şi critica dezvoltărilor şi conexiunilor lui. Prin structuralismul anilor ’50-’60  s-a produs o apropiere riguroasă a teoriei literare de text, dar excesele de obiectivare şi ştiinţificizarea forţată a metodelor de analiză au dus la o situaţie de scepticism şi criză a valorilor. Aproape de anii ’70, Derrida însuşi punea sub semnul întrebării structuralismul ca revelator de adevăr, în favoarea ideilor de joc, deconstrucţie şi relativism al gândirii critice. „Vulnerabilităţile poststructuralismului s-au manifestat pe măsura cutezanţelor sale interpretative, cel mai adesea asociate unui stângism mai mult emotiv decât raţional, eşuat uneori în anarhism, peste care plutea, parcă, atotstăpânitoare, umbra lui Nietzsche”. Medierea stilului, a scriiturii a blocat, în structuralism şi după el, legătura dintre obiectul cercetat şi adevăr. Succinta trecere în revistă a principalelor nume de critici ai poststructuralismului e, în Prefaţa lui Paul Cornea, revelatoare, în acest sens.


Dizolvarea actuală a noţiunii de teorie literară a continuat, stimulată de poststructuralism. Autorul afirmă că multe universităţi europene şi americane nu au în programă o disciplină specială de teorie literară sau a literaturii. Ea e înlocuită, într-o frenezie a interdisciplinarităţii postmoderne, de variante de perspectivă literară: structuralism, fenomenologie, arhetipologie, marxism, istorism, psihanaliză etc. Analiza clasică se păstrează la nivel microtextual, unde se aplică noţiunile poeticii, ale retoricii şi comentariul istorico-literar. La noi, remarcă Paul Cornea, situaţia e uşor diferită, din fericire, pentru că teoria literară există, ca disciplină, în facultăţile de filologie. E un avantaj ce trebuie păstrat.


În culegerea sa, autorul a ţinut să sublinieze că a evitat „puritatea disciplinară” şi a păstrat teoria lite­rară în sensul ei relaxat, de conceptualizare şi practică pe text, în acelaşi timp. Critica, istoria literară, memorialistica, sociologia literară, comparatismul s-au lăsat călăuzite fără ostentaţie şi elanuri discursive „de logica demonstraţiei şi exigenţele scriiturii”, în ciuda unui anume schematism. Conştient de natura friabilă a teoriei literare, Cornea a încercat să se delimiteze atât de banalizarea contemporană a cercetării, cât şi de supraîncărcarea ei tehnică. Pentru capacitatea sintetică şi tăietura formulării, unele dintre afirmaţiile sale merită citate în întregime: „E foarte adevărat că teoria literară nu e o cunoaştere care ambiţionează certitudinile ştiinţelor tari, dar nici nu e o simplă explorare dezinhibată a imaginarului. Ea se situează între voinţa de a şti şi plăcerea de a construi/ingera fantasme.  E, fără îndoială, o ştiinţă «slabă», inefabilă - cum spunea G.Călinescu -, însă, ca orice «ştiinţă», îşi impune ri­gori şi restricţii în încercarea de a descoperi relaţii şi concepte care să funcţioneze plauzibil nu doar pentru subiect, ci pentru Ceilalţi [...]. Prin urmare, tentaţia teoriei este de a estompa subiectivitatea şi a servi adevărul, deşi e limpede că adevărul nu poate fi găsit, iar aspiraţia de a fi deplin obiectiv rămâne un ideal intangibil”. Teoria nu e, deci, în viziunea autorului, decât un exerciţiu hermeneutic, ce trebuie făcut cu toată competenţa şi acribia, dar ale cărui rezultate nu trebuie niciodată absolutizate, chiar dacă sunt obligatoriu împărtăşite celorlalţi cu titlu de valabilitate evidentă. Sau poate tocmai fiindcă sunt împărtăşite de pe poziţiile unei conştiinţe axiologice, rezultatele sunt supuse recontextualizării permanente şi, privite la altă vârstă, vulnerabile. E o modestie ştiinţifică de care numai un specialist de talia lui Paul Cornea putea să dea dovadă.

Volumul Delimitări şi ipoteze confirmă cu prisosinţă, prin textele adunate în el, toate demersurile teoretice fixate în Prefaţă. Cine a citit lucrările anterioare ale autorului, va observa şi aici consecvenţa cercetătorului de cursă lungă, frământat, încă, la deplina maturitate creatoare, de demonul teoriei.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul