Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Infernul axiologic şi marketingul cultural

        Critias

 

• Tamtam media, publicitate cu arome de Obor (Faceţi loc, faceţi loc/ Dinamo pe primul loc!), mare eveniment mare, două muzici două: ziarul Adevărul distribuie onor cititorilor pagini alese (aiurea) din literatura română şi universală înveşmântate în piele ecologică şi la preţuri pentru toate buzunarele de la ceas – cele mai bune titluri, cele mai bune traduceri, cele mai cele etc.-uri, după cum sună şi răsună pretutindeni mobilizatoarele reclame aferente. Iniţiativă stimabilă, grevată, din păcate, de o flagrantă lipsă de criterii în selectarea cărţilor. Când alături de Ana Karenina şi Ion ţi se livrează la pachet „capodopere” de genul Papillon, vol. 1 şi 2, sau Chemarea străbunilor, nu-ţi rămâne decât să constaţi încă o dată că, într-adevăr, drumul spre infernul axiologic este adesea pavat cu bune intenţii de marketing cultural. Pe când, în Colecţia Adevărul şi niscaiva best-seller-uri aparţinând unui Mihail Drumeş sau unui Pavel Coruţ de-ai noştri, din popor? • Dunărea de Jos este o publicaţie lunară a Centrului Cultural „Dunărea de Jos”, apare la Galaţi şi – cu o periodicitate nespecificată în numărul din februarie a.c. – atribuie, ei da, aţi ghicit: Premiile Revistei Dunărea de Jos pentru „Relaţii culturale” Basarabia-România, pentru „Relaţii cultura­le” aşa, în general, pentru eseu, proză, haiku, pentru de trei ori promovarea actului cultural, pentru activitatea de cercetare literară asupra Comisiei Dunării de Jos (?!) şi pentru încă două chestii care, pe mine, unul, m-au lăsat cu  gura întredeschisă până la urechi. O doamnă, de pildă, primeşte premiul „pentru realizarea unui peisaj literar al liceelor gălăţene”. Mărturisesc că nu prea pricep. De fapt, ce a realizat domnia sa? Un tablou în creion dermatograf? O monografie? O reţea de cenacluri? Un work-shop? Mister... Dar cel mai abisal dintre premii rămâne cel acordat unei alte doamne „pentru iniţierea literară în călătoria spre noi înşine”.  I-auzi! A cui iniţiere? Şi care călătorie, că Dunărea de Jos nu prea pare revistă de turism ecumenico-psihanalitic? Sau cumva este şi nu m-am prins eu?! • Dacă cineva se mai îndoia de faptul că absurdul s-a născut în eterna şi fascinanta Românie, ar fi cazul şi timpul ca respectivul să-şi toarne cenuşă-n plete şi să-şi facă o severă autocritică tovărăşească. De ce? Because, vorba englezului cu acelaşi nume... Păi, cum altfel decât absurdă poate fi calificată decizia Curţii de Apel Bucureşti care, după nouă ani şi câteva zeci de mii de euro risipite pe la răscruce de vânturi giuleştene, decide că Pasajul Basarab nu este obiectiv edilitar de interes public?! Dar ce e, mă rog? Pod suspendat de interes privat sau de unică folosinţă? Probabil că în mintea judecătorilor de la Curtea de Apel pasajul ăla e o chestie pe care, la sfârşitul programului, primarul Sorin Oprescu o împătureşte frumos, o bagă în mapa diplomat şi pleacă tiptil cu ea acasă ca să-şi decoreze futurist pereţii de la baie. Cu logica asta juridică n-ar fi de mirare să aflăm în curând că nu e de interes public nici Calea Victoriei (strada, nu romanul lui Cezar Petrescu)! • Cu un aplomb şi o verticalitate care îi fac cinste, deşi nu sunt întru totul politically correct, Lucian Mândruţă lansează în ultimul număr din Dilema veche un avertisment grav privind „sfârşitul decenţei naţionale”, tradus într-un adevăr deja dramatic şi internaţionalizat: „pentru piaţa externă suntem o naţiune de borfaşi şi violatori, care în timpul liber cerşesc”. Citez selectiv: „De când a căzut bietul Cioroianu (...), nimeni nu mai are curajul să spună că noi nu suntem ei şi că ei sunt altceva (...). Ne-am minţit cu Decebal şi Traian şi Ştefan. Sunt doar nişte figuri vagi (...), care nu se pot bate cu Cămătarii şi nici cu clanul lui Studentul şi nici cu un milion de mitocani mai mici. (...) Suntem acum o ţară în curs de ocupaţie din interior şi nici măcar în ultimul deceniu înainte de victoria infiltraţilor nu mai putem găsi un proiect naţional care să ne apere identitatea. Mai avem câţiva ani să facem diferenţa. Câţiva ani în care cuvântul «român» va putea fi explicat copiilor fără un drum la Muzeul Antipa. După aceea, românii vor fi ei, în vreme ce noi, ăştia fără tupeu şi manele, fără pumn şi tatuaj, fără privire tâmpă şi mână rapidă, fără ritm în sânge şi fără sânge în instalaţie, noi ăştia vom fi istorie.” Brutal spus, dar cam asta e situaţia. A bon entendeur, salut! • Am primit nu demult la redacţie o carte de versuri intitulată „Arlechinul cu fesul pe dos”. Am trecut cu suavă indulgenţă peste detaliul specios că, în general, arlechinii nu poartă fes (nici pe dos, nici pe faţă...), dar cînd am coborât privirea doi centimetri mai jos pe coperta volumului, întreaga mea făptură – fizică şi metafizică, deopotrivă – a rămas încremenită în proiectul unui extaz devastator: editura constăţeană care girează noua apariţie se cheamă, nici mai mult, nici mai puţin decât „Nelinişti metafizice” (?!). Aoleu!... • Nu sunt un fan al patriotismului declamativ şi mălăieţ, am despre meleagurile carpato-danubiano pontice şi despre locuitorii lor judecăţi amestecate, şi bune, şi rele, ca românul imparţial, dar trebuie să recunosc că, atunci când ascult emisiunile matinale de la câteva posturi FM bucureştene, simt că mi se urcă sângele în circumvoluţiuni şi că aş măsura cu sincer entuziasm lungimea tubului digestiv al aşa-zişilor moderatori, vârându-le cât mai adânc pe gât microfoanele la care îşi debitează, cu zglobie inconştienţă, prostiile. Nişte băieţi acefali şi hăhăitori, a căror singură calitate intelectuală e aceea că, în chip irespon­sabil, cineva le-a aşezat sub organul olfactiv menţionatele microfoane, deversează zilnic, pe felurite lungimi de undă, aria pamfletară cu minime variaţiuni „m-am săturat de România!”. O penibilă miştocăreală de cartier rău famat, un dispreţ oligofren pentru tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul şi programul (TV, de guvernare, de ieşire din criză, de apă caldă la bloc, de bătut ne­vasta...), sunt agrementate cu glume indigeste, plus icnete (auto)satisfăcute şi servite ascultătorilor în formă de comentarii cu pretenţii umoristice ale actualităţii româneşti. A se slăbi!, vorba lui Caragiale... (Critias).
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul