Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Război cu presa nu se face?

        Gelu Negrea

Există pe lume lucruri, situaţii, īntāmplări şi oameni īn faţa cărora cuvintele se retrag umilite, recunoscāndu-şi neputinţa de a le cuprinde şi defini īn īntreaga lor copleşitoare mizerie. Dacă marile dureri sunt mute, nici perplexităţile adānci nu se dovedesc mai stimulatoare pentru logos. Să trecem, aşadar, la fapte.


Relativ de curānd, o emisiune informativă cu invitaţi a canalului Sport.ro moderată de Emanoil Terzian s-a transformat īntr-un bālci scatologic de cea mai ruşinoasă factură. Scos din fire de īntrebările legate de „dosarul transferurilor”, care face cam de multişor poveste valuri prin presa romānească, fostul procurator Ioan Becali s-a dezbrăcat subit de caracter şi a prins să-l īmproaşte pe ziarist cu jigniri care puteau face să roşească chivuţa cu cel mai porcos limbaj din mahalaua cu pagode a Alexandriei sau Strehaiei. Ca şi cum asta nu era de-ajuns, peste măsură de nervosul cu nervii Giovanni Becali i-a trāntit lui Terzian  lavaliera īn faţă, plus un scuipat bine simţit īn obraz şi, īn urechi, cāteva vorbe de duh, aşijderea, imposibil de reprodus, inclusiv īntr-o publicaţie porno. A doua zi, la un alt post de televiziune, domnul procurator şi-a exprimat regretul... nu, nu pentru gesturile sale incalificabile, ci pentru că scena nu s-a desfăşurat īntr-un loc mai ferit, unde ar fi avut posibilitatea să-i tragă nefericitului şi o mamă de bătaie!


Īn mod normal, acum ar trebui să urmeze o īnşiruire inflamată de adjective care de care mai patetice şi mai interjecţionale: incredibil, scandalos, inimaginabil, revoltător şi lista rămāne deschisă. Consideraţi că le-am scris şi să trecem mai departe, fiindcă altundeva vreau eu să ajung.


Īntāmplarea face să-l fi cunoscut pe Manolo Terzian īn urmă cu mai bine de 15 ani, chiar īn prima lui zi de jurnalistică, īn care a păşit sfios pragul cotidianului „Sportul romānesc”. Era un puşti de perfectă urbanitate, plin de bun simţ, chiar excesiv de timid pentru jungla īn care se pregătea să pătrundă (cine īşi imaginează că redacţia unui ziar seamănă cu un pension sau cu o mānăstire de maici se īnşală amarnic!). Tānărul de atunci a crescut, s-a maturizat, dar, sub raportul conduitei, a rămas la fel. Culmea e că, īn pofida acestei semi-infirmităţi numită bună creştere, a şi rezistat vānturilor/valurilor profesionale. Cu atāt mai mare este regretul că tocmai unui asemenea om i s-a īntāmplat ce i s-a īntāmplat.


Emanoil Terzian este ultima victimă (şi cea mai ino­centă) dintr-o lungă serie de gazetari siliţi să se confrunte de-a lungul timpului cu aroganţa contondentă şi lipsa elementară de civilitate a comportării īn spaţiul public practicate de tot felul de intruşi din fotbal sau de pe lāngă el care, dup㠒89, şi-au făcut din bogăţia ostentativă atāt o oportunitate de a-şi sfida semenii, cāt şi o armură protectoare vizavi de legislaţia penală de teritoriul căreia s-au apropiat milimetric īn cāteva rānduri. Malonga Parfait, Cristian Tudor Popescu, Huidu şi Găinuşă, Grigore Cartianu şi nu numai ei ştiu foarte bine cum e să fii īnjurat, lovit, insultat, făcut nespălat ori obligat să primeşti īn creştet conţinutul lichid al unor recipiente din dotarea localurilor cu profil alimentar. Nici unul dintre agresori n-a suportat vreo sancţiune legală. Mai mult: toţi au continuat să apară cu surāsuri obraznice īntipărite pe fizionomiile lombrosiene īn paginile ziarelor şi īn emisiuni TV la solicitarea victimelor sau a colegilor lor. Din păcate, īn lumea ziariştilor (ca şi a scriitorilor, de altfel) conceptul de solidaritate de breaslă este complet necunoscut. Şi cānd te gāndeşti cāt de simplă şi de eficientă ar fi fost instaurarea unui embargo pe prezenţa īn media a tuturor acestor bădărani cu buzunarele şi cu imaginea despre ei īnşişi umflate pānă la refuz!...


Dar mai e ceva. Cu riscul de a provoca reacţii ţāfnoase din partea unora şi altora, vă aduc aminte că, īn urmă cu cāţiva ani, s-a vorbit insistent pe meleagurile noastre despre o lege a presei care putea statua īndatoririle ziariştilor, dar şi drepturile lor, īntre care cel mai important, după accesul la informaţie, ar fi fost acela de exercitare a profesiei īn condiţii de libertate şi siguranţă, la adăpost de orice samavolnicie, indiferent de sursele ei şi de resursele de autoritate (ierarhică, economică, financiară...) ale autorilor ei. Mai ştiţi cine au sărit ca arşi primii, protestānd cu vehemenţă īmpotriva unui astfel de act normativ, de inspiraţie, vezi dragă Doamne, comunistă? Ei, da: tocmai ziariştii. Sau, mai exact, liderii de opinie ai breslei, organizaţi īn Clubul Romān de Presă. Pălmaşii n-au băbat de seamă atunci că C.R.P.-ul nu este o asociaţie a lucrătorilor din presă, ci a patronilor de presă şi au īnghiţit, pasivi şi obedienţi, găluşca otrăvită. Cānd s-au trezit din visare, era deja tārziu. Sau terzian, ca să revin la numele celui care a declanşat formularea acestor succinte consideraţii.

...Gazetarilor, īn general, şi celor sportivi, īn special, le place să creadă īn adevărul unei butade care circulă perversă pe culoarele redacţiilor: nimeni n-a cāştigat vreodată un război cu presa. Se poate. Mulţi au cāştigat īnsă numeroase bătălii punctuale cu ea, ceea ce ar trebui să cam dea de gāndit. Nu poţi triumfa īntr-un campionat, pierzānd glorios etapă de etapă...
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul