Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Viziuni din cărţile senectuţii

        Dan Cristea

Deşi a publicat relativ puţin după 1989, Vasile Igna rămâne un reprezentant de seamă al poeziei şaptezeciste (colecţia unde apare se şi cheamă „Magister“), distingându-se prin cultura poetică evidentă şi bine şlefuită, care îi hrăneşte versul şi meditaţia, prin gravitate de discurs şi tonalitate reflexivă. Temele poeziei, în cazul său, ca şi în cazul promoţiei sale, în genere, sunt teme majore şi de densă respiraţie, legate de naştere şi moarte, de o retorică a îndoielii sau de o privire esenţializată întoarsă asupra alcătuirilor de bază ale lumii. La Igna, influenţa lui Blaga se simte mai mult, după cum sunt perceptibile, în toată rostirea lui lirică, semnele stăpânirii de sine, ale controlului şi eleganţei, ale discreţiei şi năzuinţei de a atinge o exprimare quasi-impersonală, eliberată de subiectivităţile prea păstoase sau de impudorile eului. Cu aceste calităţi, Vasile Igna abordează, în noul său volum, (o spun eu însumi cu pudoare) asalturile, cris­pările şi angoasele ultimei vârste: „Oase de peşte au îngheţat/ pe pagina albă a zilei,/ litere cu care vom scrie cărţile senectuţii“.  Poetul îşi alege drept motto al cărţii un citat din cvartetul lui Eliot, East Coker („La început îmi e sfârşitul“). Ar fi putut, la fel de bine, să apeleze şi la alte versuri sugestive de acolo, pe aceeaşi temă, a senectuţii, cum ar fi acestea: „Bătrânii se cade exploratori să fie,/ Aici sau acolo, n-are importanţă“.


Cu citatul din Eliot se încheie şi primul poem din volum, fără titlu, care constituie şi cea mai bună introducere în materia acestuia. Ca multe din poemele lui Igna, poemul debutează blagian, printr-o imagine concretă, luată din lumea animală („Ca un ied coborând în aşternutul de paie al staulului“). Se naşte astfel ziua, ca o vietate, „părăsind placenta întunecată a nopţii“, „chircită şi cu picioarele tremurânde“, cu „trupul firav“, pe care şi-l scoate cu greu, ca în chinurile facerii, din „mlaştina beznei“. Mult timp, poetul a văzut în lumina albă a zilei „culoarea speranţei, a învingătorilor şi a păcii“. Lucrurile s-au schimbat acum, şi din motive care ni se spun, deopotrivă cu altele pe care le intuim ori le presimţim, lumina albă s-a convertit într-o lumină neagră: „Acum ştiu că albul ei e dansul haotic al crepusculului,/ murmurul bezmetic al celulelor,/ inelul obscen al/ anilor, braţul de aur coclit al neputinţei. Nu mai cred în şerpuitul ei de felină, în privirea ei de somnambulă/ inocentă, în surâsul ei vinovat de fecioară/ abandonată. Ca un foc negru, ca o flacără de catran/ ard ochii ei în cuibul îmbălsămat al anotimpului, în/ rama roasă de carii a vârstei. Nu-mi cere să mă/ resemnez şi să fiu fericit. Condeiul e obosit şi scrie şire/ fără de sens/ in my beginning is my end“.


„Rama roasă de carii a vârstei“ aşează raporturile poetului cu lumea într-o altă perspectivă. O perspectivă dramatică, dar nu neapărat deznădăjduită, o viziune întunecată asupra lucrurilor, un aer de oboseală şi de inconfort, o senzaţie de limitare, de îngustare a posibilităţilor şi a câmpului de acţiune îşi pun amprenta pe mai toate versurile din volum. Viaţa are alt gust, iubirea o altă dimensiune, fericirea o altă culoare, libertatea un alt spaţiu, durata un alt înţeles, moartea un alt chip, natura o altă semnificaţie. Reuşita lui Vasile Igna constă în figurarea convingătoare din punct de vedere poetic a acestor noi relaţii cu sine şi cu ceilalţi, în imaginarea metaforică a stărilor de spirit obsesive (frica, remuşcarea, insomnia), în configurarea unui peisaj psihic original, adaptat la „exodul şi cadenţele marşului“ sau dominat de un „soare negru ce răspândea întuneric şi frig“.  Vasile Igna explorează, ca să folosim cuvintele lui Eliot, spaţiul senectuţii şi modul cum acesta se inserează în lume. O trecere în revistă a unor imagini din cele mai sugestive ne va lămuri mai bine şi asupra temelor vehiculate în volum şi asupra calităţii discursului care îl animă.


Astfel, viaţa îşi dezvăluie acum, pe toate căile, fragilitatea teribilă („viaţa e un foc de paie pe care-l stinge/ roua, pe care-l tulbură răsuflarea licuricilor“). Focul mic al vieţii e în permanentă primejdie de a se stinge, căci „abia de-l înteţeşte câte o întâmplare fericită“. Trupul vorbeşte „despre trecut, despre captivitatea lui învăluită în culorile pubertăţii“ sau „măsoară distanţe abstracte,/ meridianele anilor, împovărătoarea lor aritmetică“. Cuvintele produc teamă sau se înghesuie într-un discurs fără sens, al omului singur: „Acum pot vorbi singur, mă ascultă doar strămoşii,/ceilalţi au murit, îşi caută sufletele/ prin ruinele cerului./ Aprind felinare, spun cuvinte anapoda“. Iubirea se adevereşte a fi „ademenitoare şi senzuală“ ori un vestigiu „din vremea verii uitate-n ungherele cărnii“, iar fericirea e „epuizantă, un experiment ratat“. Omul însuşi duce cu sine „al sufletului orb pelerinaj/ şi-a trupului îngustă poartă“. Într-o încercare de-a uita totul, poetul trebuie să accepte că „frumuseţea e o menghină fără vlagă/ o unealtă ruginită,/ cine ştie, poate rana/ indolentă a Monstrului“. Timpul a devenit lipsă de timp („Nu mai e timp în mijlocul timpului/ golul istoriei aduce nori de praf/ cerul vorbeşte singur ca un bătrân/ cu minţile rătăcite“), câtă vreme viitorul indecis („adică totul, adică nimic“) se înfăţişează ca un „strămoş convalescent“, ca o „lampă ce se stinge cu capul pe umărul meu“.  În schimb, remuşcarea face „din trunchiul zilei rumeguş şi-l amestecă în colbul obscen al nopţilor“, iar frica se strecoară în pat, „ca şi cum ei/ i-ar fi fost hărăzit/ locul călduţ de la periferiile inimii“, întinzându-se acolo „ca o ferigă monstruoasă“. „Vocea ei cucereşte colţuri obscure, mările viitorului,/ pământul umilit al nopţii“.


Frecvente sunt, fireşte, metaforele morţii („Moar­tea face pui“), ale întunericului şi îngheţului, ale închisorii („Eşti liber,/ şi gărbov în văile strâmte ale dimineţii,/ un melc ghemuit în ghebul cochiliei“). Apar câteva simboluri, cum ar fi „Doamna Neagră“ („o păpuşă de cârpe, cu coroniţă de pă­pădie“), care aşteaptă în mijlocul vârtejului făcut de apele întunericului, sau „Racul Negru“ ce „trece Râul de-a-ndoaselea“. Poezia lui Vasile Igna e gravă, apăsătoare şi prin misterul ei totuşi, nu întotdeuna explicabil, dar ţinând de fantastic, care iese, precum un abur, din imagini concrete: „Sub ierburile lui iunie stau ascunse dealurile/ şi culcuşul vulpii. Se duc, vin norii şi/ curg văile în sus şi în jos,/ pânda e oarbă./ Nimeni nu le ştie numele,/ eu umblu singur,/ scotocind labirintul dicţionarului,/ Sus cântă mierla şi se aprind cu raze/ penele porumbiţei./ Coboară duhul ei alb în Grădină,/ fluturi galbeni/ se aşează pe flori galbene,/ cei albi pe sângele amurgului./ În pustiul de-alături/ înfloresc osemintele strămoşilor,/ un soare dulce usucă răni proaspete,/ la cina înţelepţilor povestesc/ tâlharul şi vameşul./ Doamne, trebuie/ să fii obosit de atâta minciună./Cine să mai ştie cine a ridicat zidurile casei,/ ferestrele ei dau spre noapte,/ focul e stins în cămin./ Sub ierburile lui iunie, ecoul paşilor/ trezeşte morţii cei tineri“.


Misterioasă în cuprinsul volumului e şi figura simbolică a „Mijlocitoarei“, căreia poetul i se adresează în dialog sau căreia îi consemnează adeseori vocea. Mijlocitoarea, de pildă, îi şopteşte poetului, cu „voce mică“, precum într-un film sau ca într-o iluzie ficţională, aceste cuvinte de autoprezentare: „Eu sunt Mijlocitoarea, eu deschid calea bălăriilor să/ înainteze spre capătul drumului, eu îţi adulmec/ zilele şi pun gaz pe foc. E un truc milenar acesta,/ furişat în cutele timpului/ ca acrobatul în chingile fricii“.  Ce reprezintă această figură care joacă, într-un fel, rolul unei „voci“ personificate? Este greu de spus, datorită atributelor derutante, uneori chiar contradictorii, ce o întovărăşesc. De pildă, de aflat pretutindeni, Mijlocitoarea este deopotrivă proteiformă („Poţi fi un vas o ulcea de pământ/ o amforă plină cu seminţe de rodie/ poţi fi orice, nimic nu se schimbă“). La fel de enigmatic, „Doar ochii ei se deschid/ la întâmplare, doar/ buzele sale spun vorbe/ ademenitoare şi fierbinţi“. Este cea care „duce totul şi nu lasă neprevăzutului „decât o dâră subţire de suflet“. În privinţa caracteristicilor fizice, i se poate admira „armonia perfectă a liniilor de curtezană nubilă“. Are un mers ca „pe picioare de sticlă“ sau un „mers legănat“ ce „sfidează prudenţa“, dar lasă în spate şi o urmă de copită de lemn, înnoptând „pe unde-apucă“. Părul îi este ca un crâng, „plin de păsări şi viespi aurii“, surâsul ei e „imemorial“, fiind totodată iubitoare de arhaisme şi mamă a neologismelor. Un alter-ego al poetului („Pe tine te ucizi/ când mă omori pe mine“), viaţa Mijlocitoarei e, de asemenea, indefinibilă, mai mult o absenţă decât o prezenţă: „O liniuţă asta e viaţa ta/ o cratimă un şarpe ce-şi devoră coada/ şi trece puntea spre mine“.


Să fie aceasta poezia, inefabilă şi concretă, apărând mereu sub înfăţişări neprevăzute, surprinzătoare, capricioase? „Vocea“ poeziei care se mulează pe toate formele, interpretând toate partiturile? Am sentimentul că se poate şi aşa dar şi altfel. În orice caz, poetul găseşte în această figură o voce intermediară în retorica discursului său. Este modul său, preferat aici, de a-şi construi adresarea. 19 cântece pentru înşelat timpul încheie remarcabilul volum de versuri al lui Vasile Igna. Găsim aici poeme rimate, de tonalităţi diferite, de la aceea a psalmilor la jocul cântecelor de copii. Ele reiau câteva din întrebările şi îndoielile exprimate în poemele precedente, într-un limbaj însă mai aerian: „Poate că, totuşi, iată, nu-i vremea şi nici rândul/să trec cu luntrea râul îngust dinspre apus/ şi să mă bucur singur că doar pe el văzându-l/ am desfăcut fuiorul de nori, acolo sus“. Mă întreb, probabil odată cu autorul, ce audienţă mai găseşte această poezie, vălurită de reflexivitate,  în rândurile noilor generaţii.


 


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul