Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un vid umplut cu fleacuri

        Felix Nicolau

M-am întrebat care ar fi fost soarta unui roman cum este Cântec de leagăn (Lullaby), Polirom, 2007, dacă Chuck Pa­lahniuk s-ar fi născut în România. Probabil că ar fi sfârşit în coşul de gunoi al vreunei edituri, asta dacă scriitorul n-ar fi scos bani din buzunar să-l tipărească. Pentru că romanul este prea ciudat, prea fracturat, prea ideologic în revolta lui contra ideolo­giilor postmoderne. Un roman new age epileptic, mult mai spectaculos decât Fight Club şi chiar puţin mai limpede, deşi limpezimea este ultimul lucru care i s-ar putea „reproşa” lui Chuck Palahniuk.


Unul dintre acele romane care pleacă de la o idee şi în funcţie de care reformulează lumea, simplificând-o demonstrativ. Nu sunt fan al acestui tip de literatură, dar trebuie să admit că scriitorul american reuşeşte să rămână spectaculos în pofida mulţimii copleşitoare de ingrediente cu care lucrează. Stilul este acelaşi din Fight Club: eliptic, sacadat, din loc în loc fiind intercalate enumeraţii năucitoare prin erudiţia lor.


Un cântec de leagăn, de fapt un poem dintr-o antologie de versuri pentru copii, care ucide nu numai când este citit, dar şi la simpla recitare mentală. Patru perso­naje bizare străbătând Statele Unite în căutarea exemplarelor antologiei, pentru a smulge şi distruge pagina cu pricina. O lume în aşa hal intoxicată, încât şi poezia pentru copii a devenit dăunătoare. Era manipulării prin distracţie şi a golemurilor, a carcaselor fără suflet: „Cu toţii suntem bântuiţi de ceva şi bântuim la rândul nostru”. Este povestea lui Helen Hoover Boyle, cincuagenara cu păr şi haine roz, cu pietre preţioase pe toate degetele, cea care vinde conace stăpânite de fantome, pentru a le recupera pe un preţ de nimic. Cea care zgârie cu inelele mobile de stil, pentru a le cumpăra, mai apoi, aproape gratis. Cea care şi-a nimicit propriul copil cu descântecul, iar acum îl păstrează, alb şi inert, într-un incubator dintr-un spital. Cea care foloseşte forţa descântecului pentru a ucide la comandă, plătită fiind în ametiste.


Este povestea lui Streator, jurnalistul care şi-a ucis, tot din greşeală şi tot recitând poemul-blestem, soţia şi copilul. Nedându-şi seama de ceea ce s-a întâmplat, face sex cu cadavrul cald al soţiei. Jurnalist, deci un releu care transmite mai departe gunoiul informaţiei imunde, Streator ucide pentru că e exasperat de incapacitatea oamenilor de a nu face zgomot. Inutil – capul răutăţilor, cel care spală creierele, este The Big Brother: „Acesta este Fratele cel Mare, care cântă, dansează şi te îndoapă, pentru ca mintea să nu-ţi flămânzească niciodată într-atât încât să-nceapă să gândească”.


Creiere umplute cu o informaţie parazitară şi cu un insaţiabil apetit pentru putere şi posesie. Mona Sabbat, secretara lui Helen, organizează sabaturi vrăjitoreşti în apartamentul ei. Stridie, vrăjitor amator şi el, expune teoria după care fauna şi flora locale au fost distruse de importurile aduse de colonişti. Nimic autentic nu a supravieţuit. A învins specia carnivorelor pitice. În sprijinul tuturor acestor teorii se aduc argumente istorice şi culturale foarte serioase. Romanul ajunge să înglobeze, astfel, minitratate de magie, de mineralogie, de biologie şi de botanică. Erudiţia este contrapunctată de maxime sarcastice, îndreptate împotriva perversităţii şi stupidităţii lumii: „Adam şi Eva n-au fost decât nişte căţei pe care Dumnezeu i-a părăsit pentru că erau prea proşti ca să-i poată dresa”.


Către final, cartea devine din apocaliptică suprarea­listă şi tragic bufonă. Umorul sec şi crud este magistral stăpânit de autor. Helen intră în corpul unui sergent mustăcios şi-l violează pe Streator, dar şi ea ajunge să fie posedată de Stridie. Identităţile ajung interşanjabile, ajung identice. Dacă în Fight Club motivul posedaţilor era folosit pentru proiectul anarhist, aici el contribuie la un eşafodaj literar exasperant şi absurd. Nici măcar conspiraţia anarhistă nu mai are sens. Sfârşitul postmodernităţii înseamnă isterie misticoidă, publicitate plusată până la anti-publicitate şi globalizare mentală. Probabil Chuck Palahniuk este mai pesimist decât Houellebecq care, cel puţin, întrevedea posibilitatea unei insule. Şi oricum, la romancierul francez plictiseala şi rutina au ca antidot sexualitatea. Problema începe din momentul în care frumuseţea fizică este desfigurată de bătrâneţe. La Chuck Palahniuk vidul semantic este total, însă spectaculos, pentru că e împănat cu acele difficiles nugae de care pomenea Odobescu al nostru. Un vid umplut cu fleacuri – portretul lumii noastre!


Şi o laudă pe deplin meritată pentru excelenta, expresiva traducere a lui Radu Gârmacea.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul