Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Morţi succesive în istoria ideilor

        Octav Eugen Popa

Imediata apropiere a unei apocalipse este ceva cu care omul se poate obişnui. Relativismul valorilor culturale, „culturalizarea” consumului şi succesul general al nimicniciei, toate acestea sunt „concepte surdo-mute” (J.L. Nancy), imprecise, îndeajuns de imprecise încât să stârnească, în cel mai bun caz, un vaiet pilduitor. De­sigur, nu lipsesc profeţii îngroziţi, scepticii de serviciu şi denunţătorii, dar împreună alcătuiesc o breaslă în vădită inferioritate numerică. Poţi, de exemplu, căpăta un soi de agitaţie citindu-l pe Baudrillard şi a lui „neo-cultură generalizată, unde nu mai există nicio diferenţă între un magazin de mirodenii fine şi o galerie de pictură, între Playboy şi un tratat de paleontologie”. Atitudinea faţă de sfârşitul lui Dumnezeu, sfârşitul Raţiunii, sfârşitul Culturii, sfârşitul Ideologiilor şi tot felul de alte sfârşituri este însă, curios, o bucurie. Bucuria de a fi puţin bolnav, căci, câtă vreme boala nu se instalează complet, ea „e, îndeobşte, relativ palidă”.


De aceea, singurul demers real în această acceptare generală nu poate avea vreo dimensiune sau finalitate practică. A încerca să schimbi rezultanta prin acţiunea încăpăţânată a unor vectori contrari pare, deocamdată, amăgitor. Matei Călinescu este unul dintre autorii care propun (în „Cinci feţe ale modernităţii”, dar nu numai) alternativa provizorie: explicaţia. Mesajul lucrării pare: „să înţelegem bine modernismul, avangarda, decadenţa, kitschul şi postmodernismul... şi mai vorbim dupaia”.


Totul pare să fi început în Evul Mediu, unde regăsim primele accepţii ale conceptului de modern. Este, însă, o formă învechită a unui termen care, în mod bizar, funcţiona fără distincţia faţă de „antic” sau „clasic”, fără a implica vreo schimbare şi, cu atât mai puţin, fără conştiinţa ideii de progres. O schimbare majoră s-a petrecut după Renaştere, dar nici acum încărcătura polemică nu pare dusă până la capăt: „modernii” secololelor XVI-XVII credeau în aceeaşi măsură într-un sistem (clasic, antic) al valorilor, ceea ce-i despărţea faţă de „tradiţionalişti” fiind doar conştiinţa unei superiorităţi cantitative. Rapid spus, „Querelle des Anciens et des Modernes” era un fel de „care sare mai sus”: modernii câştigau prin aceea că aveau de partea lor raţiunea şi argumentul creştin („anticii nu avuseseră revelaţia adevărului lui Cristos”), dar şi unii, şi alţii erau convinşi de justeţea unei asemenea competiţii (atingerea unui Frumos, a unui Bine, a unui Adevăr, toate imuabile şi unice).


A doua modernitate (cea „pe bune”, pare-se) a apărut în secolul al XVIII-lea ca un mesaj critic la adresa premiselor neoclasiciste. S-au denumit romantici şi au postulat: raţionalitatea, perfecţiunea şi imitarea unui ideal de perfecţiune sunt „academisme” inutile, noi punem în prim-plan imaginaţia, ruperea de istorie, cre­dinţa în experienţă şi, mai presus de toate, actualul, prezentul. Apar, astfel, cele două modernităţi: modernitatea #1 (cu civilizaţia, progresul, materialismul, raţiunea, filistinii şi burghezii ei) şi modernitatea #2 („l’art pour l’art”, „epatez le bourgeois”, gratuitate, imaginaţie, romantism, revoluţie, cu boemii, nonconformiştii şi uto­picii ei).


Avangarda, în acest context, n-ar fi decât o modernitate avansată, „viziunea radicalizată şi puternic utopizată a modernităţii”, sensul militar şi politic dând artistului (poetului, filozofului) o funcţie socială, uşor dubioasă. Ea a devenit şi mai dubioasă când a fost preluată un secol mai târziu de „noua avangardă” (anii ’60), într-un context de toleranţă culturală generalizată – de care vorbeam în primul paragraf – şi, deci, a lipsei duşmanului tra­diţionalist. În ciuda acestui derizoriu pe care Matei Călinescu nu se fereşte a-l numi „rizibil” (datorită conformismului de a fi nonconformist), avangarda a avut un scop precis: a încheiat, de fapt, perioada umanistă a istoriei începută în Evul Mediu şi desăvârşită de Iluminism. Retorica umanismului, spune autorul, trebuia eliminată, Omul trebuia înlocuit cu Supraomul (Nietzsche) sau cu Omul Nou (Marx). Romantismul decadent (utilizarea abundentă a descrierii, preeminenţa detaliului, imaginaţia amăgitoare) trebuia înlocuit.


În al Doilea Război Mondial, civilizaţia occidentală modernă, în toate declinările ei prezentate mai sus, şi-a „scos la iveală brutalitatea”. Pasul firesc, o mini-apocalipsă prin care anunţăm că „modernitatea cea rea a murit” şi o minirenaştere: una mai puţin criticabilă – postmo­dernismul (concept inventat de Arnold Toynbee), şi una eminamente negativă – kitch-ul. De aici încolo, discuţia nu poate găsi un sfârşit convenabil, căci – mai mult sau mai puţin – trăim fenomenele respective. Dacă posmodernismul are îndeajuns conţinut cultural încât să fie „luat în serios”, dacă tratarea cu ironie şi relaxare a „marilor povestiri” (Cunoaşterea iluministă, Spiritul hegelian, Societatea marxistă şi Libertatea capitalistă) şi tăcerea avangardei se pot subsuma unei analize, kitsch-ul apare mai degrabă ca modă, ca un simptom adiacent societăţii de consum, o chestiune teribilă prin amploare, dar infimă, căci e efemeră.


Chiar şi în urma unei schiţe evazive cum este cea de mai sus, nu putem să nu observăm, alături de autor, că dacă ar fi să căutăm un numitor comun al ideilor, acesta este paradoxul. Modernitatea e antimodernă prin doctrina împotriva progresului (burghez) şi modernă prin ataşamentul faţă de inovaţie (spirituală), avangarda – am arătat – înseamnă „conformismul nonconformismului”, decadenţa e, în acelaşi timp, romantică (individuală) şi clasică (concepţia inferiorităţii devenirii în faţa Ideii – la Platon). În sfârşit, kitsch-ul e, în acelaşi timp, legat de nevoia de democraţie şi nevoia de stratificare („coborârea standardelor” – Tocqueville şi „necestiatea disperată de a scăpa de uniformitate” – Adorno), iar postmo­dernis­mul, în acelaşi timp, reacţionar şi conservator prin atitudinea sa de întoarcere (chiar cu intenţii revizioniste) către trecut.


Acum, că ştim mai bine toate acestea, putem trece la praxis?

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul