Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Scrisori despre căderea īn golul interior

        Ileana Mălăncioiu

 


Am primit, cu īntīrziere, volumul „Scrisori de la capătul zilelor“ de la Editura Compania, via Ierusalim. Adică dăruit de  Leon Volovici, destinatarul uneia dintre scrisori, cu care m-am īmprietenit īntr-o călătorie prin Ţara Sfāntă, unde, graţie prietenilor noştri comuni Lucian Raicu şi Sonia Larian, m-a aşteptat ca şi cum ne-am cunoaşte de totdeauna.


Cu Florin Mugur nu pot spune că am fost prietenă, dar l-am cunoscut destul de bine pentru că am lucrat īmpreună la Revista Argeş, iar mai tīrziu, cīnd era la Cartea Romānească, mi-a fost redactor la volumul „Călătorie spre mine īnsămi“, apărut īn 1987. Adică după scandalul produs de „Urcarea muntelui“, cīnd cenzorii erau cu ochii  pe mine cīt cepele. Lucru care ar fi contat pentru oricine şi-ar fi asumat răspunderea de a mă publica. Īn una dintre convorbirile pe care le-am avut cu el la editură, Mugur, care ştia foarte multă carte, mi-a spus: avantajul tău faţă de mine nu e că ai fi citit mai mult, ci că nu ai citit cărţile proaste, care ne-au lăsat sechele adīnci īn creier celor din generaţia mea. Acum, cīnd īi citesc scrisorile de la capătul zilelor, constat că nu era marcat doar de existenţa acelor sechele care şi-au pus amprenta pe felul său de a gīndi, ci şi de faptul că a scris poezii īn favoarea  comunismului. Dar ţinea  să precizeze că a făcut-o din convingere şi numai īn faza de īnceput; apoi, a mai scris poezii proaste, dar nu aservite unui  regim īn care nu mai credea. 


Īmi veţi spune că şi Nina Cassian a spus că a scris versuri pe linie din bună-credinţă. Dar mărturisirile ei din „Memoria ca zestre“ nu sīnt făcute de pe poziţia omului silit de īmprejurări să constate că s-a aflat īn eroare.  Faptul că a ales libertatea atunci cīnd au dispărut privilegiile pe care le-a avut nu constituie un argument īn favoarea sa, ci dimpotrivă. Iar declaraţia că ea a iubit partidul, dar partidul nu a iubit-o pe ea e falsă şi provocatoare. Spre deosebire de Nina,  Mugur rupe din sine şi se răneşte mortal vorbind despre concesiile făcute īn cărţile sale şi despre faptul că - sub dictatură - munca de redactor īl obliga să fie şi cenzor.


Discuţia despre cartea la care mi-a fost redactor, făcută īnainte de a trimite manuscrisul la adevărata cenzură, a avut loc la el acasă, īntr-o zi īn care soţia sa, Iulia, fusese la dializă şi era istovită de oboseală. Oricīt aş fi vrut să-mi apăr pīnă la capăt punctul de vedere, īn condiţiile date nu se putea. Dacă īmi aduc bine aminte,  dăduse la o parte vreo 7-8 tablete şi articole, cu care nu era de acord, şi-mi făcea observaţii punctuale pe īncă vreo 10-12.  După o pauză de lucru, īn care el s-a īngrijit de Iulia, iar eu am revăzut textele scoase şi pasajele puse sub semnul īntrebării,  a revenit   şi mi-a spus uşor īncurcat: nu te supăra pe mine, dar eu sīnt evreu şi mi-e frică. I-am răspuns pe un ton alb: eu nu ţi-aş spune ţie, īn nici un caz, că eşti evreu, dar te rog să nu-mi spui nici tu mie, cīnd e vorba de cartea mea. Nu mi-a luat-o īn nume de rău, ci ne-am īntors la discuţia pe texte. A mai cedat el, am mai cedat şi eu, cartea a mers la Consiliul Culturii, unde a avut parte de un lector mai blīnd decīt alţii, s-a īntors doar cu cīteva observaţii şi a plecat la tipar. Am respirat uşurată, dar, peste vreo două luni, cīnd am primit şpalturile pentru  corectură,  am constatat că lipseau anumite pasaje. Am revenit la manuscris şi am văzut că fuseseră tăiate cu carioca, iar acolo  unde trebuia făcută legătura erau scrise, cu aceeaşi linie groasă, cīteva cuvinte. Am mers să discut cu Liviu Călin, care era redactor-şef, să aflu ce s-a īntīmplat. Constatīnd  că scrisul era al lui Mugur, care nu se afla la editură, m-a īntrebat: nu ţi-a spus că  a mai intervenit īn text după ce s-a īntors cartea de la cenzură? Dacă nu ţi-a spus,  pune īnapoi ce a tăiat, pe răspunderea mea. Lucru pe care l-am făcut. Nu ştiu dacă Mugur a mai recitit cartea şi a văzut. Ştiu īnsă că s-a bucurat, ca de o victorie obţinută īmpreună, de faptul că volumul  acela a avut  o receptare nesperat de bună. Īn pofida faptului că era fricos  - aşa cum mărturisea el īnsuşi, cīnd īncerca să te facă  să mai renunţi la ceva -, avea o generozitate rar īntīlnită  cīnd era vorba de lucrurile esenţiale pentru un scriitor. Pentru el, apariţia unei cărţi bune de care a răspuns nu  constituia doar o bucurie, ci şi un mod de a-şi justifica existenţa. Desigur,  nu cel mai important. Spun asta avīnd īn vedere că, īntr-o scrisoare adresată lui Virgil Duda, după ziua de 1 iunie, īn care a murit Iulia, spunea: „Eu aveam un ţel, să menţin un om īn viaţă, uriaş ţel“.


Am trecut de două ori prin asta şi ştiu ce īnseamnă să lupţi ca să poţi ţine un om īn viaţă şi cum te prăbuşeşti după ce totul s-a terminat şi trebuie să-i supravieţuieşti. Īntr-un fel, a te ţine īn viaţă pe tine, īn condiţiile date, poate să fie şi mai greu. Fiindcă problema nu se pune doar să-ţi menţii funcţiile vitale - cu alte cuvinte, să vieţuieşti -, ci să redobīndeşti sensul vieţii. Care, īn ultimă instanţă, constă īn bucuria simplă de a trăi. Or, Mugur vorbeşte chiar despre pierderea ireparabilă a acestei bucurii.


 Īntr-o scrisoare adresată lui Leon Volovici, la 1 au­gust 1989, el spune: „Ştiam că la un moment dat Iulia, bucuria mea, va muri. Speram că o să i-o iau īnainte măcar cu un ceas. N-a fost să fie. Şi viaţa mea s-a golit. Nu am putere să fac decīt lucrurile pe care mi le impune - fără sens, acum, pentru mine - mecanismul vieţii. Le fac. Atīt. Să călătoresc, să fac vizite īn ţară sau străinătate? Să-mi īnşel ori să-mi alin durerea? Să lupt īmpotriva golului din viaţa mea? Īntrebări. Răspunsul e nu. Adică să uit cīt mai repede? Cu ce drept? Am senzaţia că aş jigni-o pe cea de care m-am rezemat - şi pe care am rezemat-o, da, era chinuita mea satisfacţie, era rostul meu - timp de 32 de ani“.


La starea sa de apăsare, din care n-a mai avut puterea de a ieşi, a contribuit şi ce s-a īntīmplat după evenimentele din decembrie 1989. Fiindcă īntr-o scrisoare din ianuarie 1990 către Mircea Iorgulescu spunea: „Bănuiam că va urma o perioadă scurtă de reculegere şi examene de conştiinţă. Veşnica mea naivitate de apolitic. S-a ridicat la orizont o Lună īn formă de caşcaval  şi a urmat o năvală (la care nu au participat toţi oamenii de calitate, dar mulţi dintre ei  la caşcaval - la caşcaval muscal! la caşcaval birjar!) care nu m-a mirat, dacă mă gīndesc bine, dar a avut asupra mea un efect paralizant.“ Īn condiţiile date,  singura satisfacţie  rămīne cea  legată de munca de redactor: „Am putut să semnez īn linişte un număr peste măsură de mare de manuscrise rămase pe masa mea de lucru pentru că nu mă īnduram să le cer autorilor modificări ucigaşe. Am făcut deci, cu bucurie, treaba unui redactor adevărat, iar nu a unui redactor-cenzor, cum fusesem obligat să devin īn ultimii ani“. Dar  această satisfacţie - care oricum nu era de natură să-i justifice existenţa - era minată de faptul că editura nu avea hīrtia şi fondurile necesare pentru a trimite cărţile la tipar. Īn plus, era silit să constate faptul că a scăzut īn mod dramatic interesul pentru cultură. Şi dacă singurele motive ale dezamăgirii sale ar fi acestea. Dar, īntr-o altă  scrisoare către Mircea Iorgulescu, el spune: „Unul ca mine - care nu vrea cu nici un chip să se socotească nici erou şi nici victimă  (toţi ceilalţi au murit īn Piaţa Universităţii, unul n-a scăpat cu viaţă, şi profită din plin bieţii morţi), care regretă profund multele sau puţinele  concesii pe care le-a făcut pentru a fi īn stare să le facă bine altora, dar şi sie (nu uita că şi tu ai făcut, mon cher; să fim măcar noi doi oneşti!) şi care nu socoteşte că a realizat atīt de multe lucruri pozitive cīte putea face şi nici o atitudine integră, de om cu ca­racter, nu a avut tot timpul, unul ca mine nu are ce căuta līngă domnii redactori-şefi…“


Această delimitare de cei care se grăbesc să iasă īncă o dată īn faţă, aşa cum s-a īntīmplat şi la alte răscruci ale istoriei,  dovedeşte  că nu era chiar atīt de detaşat de ce se īntīmpla īn jurul lui, iar asta īi agrava starea de apăsare prin care trecea. Dar nu şi luciditatea. Pentru că diagnosticul pe care şi-l pune e clar şi precis: „Pro­blemele mele sīnt două: singurătatea (cu o consecinţă īn plan social: nimănui nu-i mai pasă cu adevărat de mine) şi o mare nesiguranţă cu privire la (ai să rīzi!) la literatură“. Ca, mai departe, să se īntrebe pentru cine să scrie: „Pentru eternitate? Fac ceva pe eternitate! Pentru păpică? Ei, da, pentru păpică. Dar recunoaşte şi tu că e o situaţie jalnică“. E de prisos să spun că, dacă nici īn ce se īntīmplă cu lumea īn care trăim, nici īn literatură nu mai credea,  era greu de sperat că va redobīndi puterea de a merge mai departe.


Īntr-o altă scrisoare adresată  lui  Mircea Iorgulescu, la 13 martie 1990, īşi punea īntrebarea: „Să aştepţi alegerile? Bine, le aştepţi, dar īntre cine şi cine să alegi? Pentru mine, zău, era mai simplu: alesesem moartea. La 1 ianuarie, cīnd se īmplineau 6 luni de la moartea Iuliei şi era ziua ei de naştere, eram hotărīt să termin“. După cum s-a putut constata, nu era totuşi chiar atīt de  simplu să aleagă moartea. Cum nu a fost nici pentru alţii, care şi-au fixat data la care ar fi urmat să termine. Cīnd scriu acest lucru mă gīndesc la Emil Ivănescu, care şi-a amīnat sinuciderea pentru un concert, dar şi-a pus totuşi capăt zilelor, cīnd nimeni nu mai credea  că o va face.


Īn ultima scrisoare, din ianuarie 1991, adresată tot lui Mircea Iorgulescu, căruia īi datorăm apariţia acestei cărţi de un dramatism rar īntīlnit, Florin Mugur spunea: „Nu am putere să-ţi scriu acum despre mine. TOTUL STĂ. Sīnt lipsit pīnă şi de curajul de a mă sinucide. Sentimentele - bune (ca şi inexistente)  şi rele (tot atīt de rare: eu m-am situat īntr-un con al indiferenţei, pentru că īmi displace - bătrīneţea! - tot ce se īntīmplă, indiferent dacă e guvernamental sau viţăvercea), sentimentele, deci, sīnt obosite şi īncărcate de o lehamite faţă de care ceea ce ştiai tu este un fleac“.  Această oboseală de tot şi de toate nu e străină de faptul că a trăit o vreme cu gīndul  sinuciderii.  Cioran a putut să reziste pīnă la adīnci bătrīneţi, fiindcă pentru el problema sinuciderii era una de ordin teoretic. Ideea că poţi īncheia totul atunci cīnd vrei  tu nu constituia pentru el un pericol, ci mai curīnd o supapă care īl ajuta  să suporte viaţa aşa cum este


Prin contrast cu scrisorile lui Florin  Mugur, care se plīngea că nu are nici măcar puterea de a se sinucide,  mi-a revenit īn minte o pagină de jurnal a  Gabrielei  Melinescu,  din care am aflat că īn familia ei au existat trei sinucideri. Dată fiind īncărcătura greu de purtat a acestei eredităţi, ea sfīrşea prin a spune: eu a trebuit să mă agăţ cu amīndouă mīinile de viaţă! Fraza asta simplă şi cuprinzătoare, care a ţişnit aproape de la sine, m-a obsedat multă vreme. Nu fiindcă ar indica o cale de salvare general  valabilă, ci fiindcă m-a făcut să īnţeleg de ce i-a reuşit Gabrielei poezia axată pe frenezia vieţii şi pe bucuria de a trăi. Spre deosebire de ea, Mugur s-ar fi agăţat cu amīndouă mīinile de moarte, dar īi lipsea curajul necesar. Pentru a  urmări acel ţel  uriaş de a ţine un om īn viaţă, trebuia să aibă puterea de a se ţine īn viaţă şi pe sine. Şi s-a ţinut, cu nişte eforturi care l-au epuizat.  Apoi s-a prăbuşit şi cred că  nimic n-ar fi putut să-l facă să-şi depăşească oboseala de moarte  despre care vorbea, pentru a se ridica de la pămīnt  şi a porni  de unul singur la drum īn căutarea sensului pierdut.


 


 


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul