Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Pentru o istorie a viitorului

        Alexandru George


Nu cred că mă înşel afirmând că unul dintre cuvintele pe care le întâlnim cu maximă frecvenţă în comunicarea de masă (în discursuri, în ziare, la radio, la tv), dar şi în revistele literare sau culturale este cel care exprimă CRIZA, o calamitate, un fenomen atoatestăpânitor, niciodată în perspectiva de a ne părăsi şi imposibil de evitat. Este drept că eu, un spirit care admite dinamismul şi schimbările pe toate planurile, sunt mai moderat în folosirea lui, mai ales pentru că el poate desemna o trecere la o stare mai bună, aşadar fiind un semn al progresului în anumite domenii. Dar în cele mai multe cazuri, e vorba, realmente, de o situaţie care cere o examinare alarmată şi atentă în vederea unei grabnice soluţionări; „criza“ aceasta îmi dă şi mie de gândit... Cu atât mai mult cu cât tot ceea ce s-a întâmplat în ultimii ani este consecinţa acelui mare eveniment istoric de care s-a bucurat tot românul, literat sau nu: Eliberarea care a urmat evenimentelor din decembrie ’89! Căci ele au adus şi o modificare de optică din partea publicului cititor şi o necesitate urgentă a unei noi literaturi, în fine, o restructurare a întregului sistem editorial care s-a transformat într-o industrie cu legile ei diferite de funcţionare.


Pentru mai tot ce a fost, ori s-a înfăptuit sau întâmplat în comunism a venit momentul Adevărului, ceea ce afectează şi trecutul de care „ne-am despărţit“, dar şi cel pe care vrem să-l recuperăm; aşadar, istoria literară a devenit o problemă de importanţă naţională şi orizontul acesta de aşteptare s-a umplut nu doar de lucrări ale savanţilor reputaţi care s-au străduit să salveze cât mai mult dintr-un presupus tezaur, dar şi de autori eretici, de istoriografie de alt tip sau de pamfletari, care, sub o firmă de prestigiu, şi-au vărsat pe piaţă productele lor. Se pot, astfel, enumera istoriile lui I. Negoiţescu şi Ion Rotaru, cele ale lui D. Micu sau Marian Popa, cea mai recentă, acea „critică“ a lui N. Manolescu, un adevărat eveniment editorial al sezonului, atrăgând elogii şi contestări, ceea ce aminteşte recepţia Istoriei... din 1941 a maestrului său larg recunoscut, nedezminţit, G. Călinescu. Ea este însă mai ales emblematică pentru o generaţie de critici şi istoriografi, pentru o metodă şi o ambiţie de a răspunde unor întrebări şi chiar de a oferi un „canon“.


(După cum am mai spus, nu sunt în măsură să o iau în discuţie, dar, de pe acum, pot afirma că prin ea criticul se pune în valoare, indiferent de judecăţile sale, de felul recepţiei sau de neîmplinirile regretabile; mai puţin poate fi lăudat istoriograful, din nou repetându-se cazul maestrului său care, totuşi, nu şi-a putut elabora cartea, în felul unui testament, unei opere concluzive.)


Evenimentul m-a surprins când tocmai reluasem lectura unui compact eseu de istorie literare, Incursiuni în lite­ratura actuală de Ion Simuţ, şi visam să atrag atenţia asupra unei probleme care rămâne de rezolvat: o carte gândită în comunism, care a apărut după Eliberare şi încerca printr-un adaos să se pună la punct cu noua şi fericita situaţie... E cu putinţă aşa ceva? Prin umplerea unor lacune, prin mutarea unor accente, prin modificări de situaţii în favoarea unora şi defavoarea altora – iată ce cred eu că nu se poate. O astfel de tentativă duce totul pe linia lui Eugen Simion din Scriitori români de azi, cu care, dealtminteri, şi Istoria lui Manolescu se aseamănă mai mult decât cu o adevărată istorie.


Să ne gândim că şi Simuţ, ca  şi Manolescu - şi în deosebire de Negoiţescu sau de Regman - s-au format în comunism şi au trăit o bună parte din cuprinsul cărţilor lor ca nişte observatori contemporani, dar şi ca nişte dascăli, obligaţi să respecte o programă strictă şi, cât de cât, interpretările operelor; nu se poate să nu se fi format o solidaritate cu „materia“ pe care au primit-o cu emoţia noutăţii. Să admitem că ei au căutat şi întrucâtva au reuşit să se sustragă multor presiuni politice deformante, unele, şi acestea, contradictorii, dar adevărul e că politicul a dominat epoca.


Dar au făcut-o în alt mod decât în suta de ani care precedase comunismul. Anume, politicul a intervenit ca un factor perturbator şi impunând servituţi inacceptabile, falsificatoare. Excluzând politicul sub cuvânt că salvezi „autonomia esteticului“, poţi realiza câte o restrânsă „panoramă“ informativă, precum cele ale lui Al. Piru, sau să faci monografia unui gen de tip „poezia azi“, „romanul actual“ etc. sau eseuri de tip „semne  noi de lirism“ etc., dar nu istorie literară ţinând la ge­neralitate.


Şi ca o culme a dificultăţilor impuse de dinafară, să consemnăm că Partidul şi-a accentuat în ultimii ani linia contradictorie, zig-zagată, denunţată, care anihila putinţa de a o respecta într-un expozeu logic!


Marian Popa, care prin Istoria sa concepută de azi pe mâine, a adus o contribuţie excepţională la prezentarea şi analiza literaturii româneşti din timpul comunismului, dar şi a celei contemporane, cu această calamitate, nu a neglijat politicul, ba chiar l-a prezentat (după unii critici) pletoric, prea insistent, prea amănunţit, altfel decât în spirit „estet“, aşadar fără să lase deoparte acest aspect esenţial în istoria literară a unei anomalii. El a împărţit istoria dintre 1944 şi 1989 – practic vorbind, depăşind cu câţiva ani aceste limite – în trei: până la mijlocul anilor ’60, apoi de la acest moment la mijlocul anilor ’70, când Ceauşescu ia puterea absolută (şi pe drept cuvânt, deoarece nu Tezele din iulie 1971 au marcat hotărâtor schimbarea în rău a politicii „Conducătorului“, cum s-a numit primul-secretar al Partidului în ultima parte a vieţii). Astfel, o serie de personalităţi literare ca G. Călinescu şi Zaharia Stancu, dar şi M. Savodeanu sau T. Arghezi, în fine, Geo Bogza, Eugen Jebeleanu, M. Be­niuc au  fost prezentate (foarte justificat, zic eu) pe etape.


În ultimii ani ai lui Ceauşescu, sinistra lui nebunie se agravase până la a impune vieţii cetăţenilor români ideea de contradicţie, de aiureală şi de haos. Numai că toate acestea sunt fenomene omeneşti, ele lăsând o marjă de suportabilitate şi de umanitate, în ciuda caracterului lor în general nociv. Consecinţa cea mai vizibilă a fost că nimeni nu-i putea lua în serios indicaţiile, dar consuma o mare artă de a nu le contrazice şi de a nu li se opune, organizându-şi ne­fericita existenţă în afara lor.


Or, s-a constatat şi acum că  feno­menul artistic nu poate fi suprimat, nici stăpânit deplin, pentru că nimeni nu ştie exact ce e, el depinzând de libertate, care pentru orice tiranie este o simplă vorbă. Spre deosebire de învăţământ, care este de regulă instituţionalizat, actul de creaţie este misterios şi perso­nal, dependent de alte virtuţi.


Gravele vicisitudini ale istoriei co­munismului românesc au scos din „calmul“ estetic orice reprezentare şi tocmai istoriografia trebuie să explice de ce o seamă de vedete de primă oră ale „vremurilor noi“ au dispărut cu totul (uneori, eliminate de propria lor nulitate) ori şi-au redus importanţa în direcţiile următoare (Marcel Breslaşu, Radu Boureanu, Demostene Botez).


Alţii au dipărut din analele oficiale, în frunte cu marea vedetă indiscutabilă Petru Dumitriu, apoi Al. Mirodan, Petru Popescu, sfârşind cu Ilie Constantin şi Ion Caraion.


Despre toate aceste mistere, pece­tluite în tăcerea  impusă de sus, nu se face vorbire în conformitate cu optica lui Eugen Simion, care a fost şi este în continuare şi un notabil profesor de istoria literaturii, chiar dacă el însuşi n-a  putut-o scrie. Ideea că totul a decurs într-un continuum deranjat puţin de unele accidente şi etape repede depăşite este cea mai falsă din cele cultivate de unii (mai ales de academicieni de tip Fănuş Neagu). Pentru travaliul unor istoriografi conştienţi, ea continuă a fi o funestă eroare.


M-am referit însă la Ion Simuţ care încearcă  o soluţie originală, de a face o prezentare istorică pe orizontală (adică prin omisiunea unor autori) şi pe verticală (prin dezvăluirea doar a unor aspecte în cazul fiecărui scriitor în parte). Cu alte cuvinte, partea regretabilă (el o considera neglijabilă) este la Stancu, de pildă, Desculţ, iar altele merită atenţie pentru că i-au îngăduit să revină la bătrâneţe cu câteva opere rezistente. Sau aservirea lui Petru Dumitriu, Eugen Barbu sau Marin Preda s-a comis deja cu gândul la a-şi face publicabile mult mai târziu operele „îndrăzneţe“, care să le asigure nemurirea prin mântuire... Or,  soluţia aceasta, în primul rând, nu corespunde adevărului, căci toţi „eroii“ ei au fost altceva: nişte oportunişti bine inspiraţi, Preda, graţie norocului de a avea o ori­gine socială „sănătoasă“, autorul Cronicii de familie, pentru că s-a lansat cu 100 de kilometri şi cu Drum fără pulbere, iar Eugen Barbu pentru că, după temeri şi speranţe că vor veni „americanii“, a devenit un adept slugarnic al noului regim care i-a dat penibila satisfacţie de a deveni un gangster de Partid şi de Stat, punctul lui final, opera aşteptată de unii naivi, Ianus, dovedindu-ne, când a apărut, nu o capodoperă, ci o inepţie. Dar mai ales ceea ce propune Simuţ este tocmai contrariul spiritului istoric care nu validează intenţia în dauna realităţii. Şi realitatea e că toate acestea s-au întâmplat într-o epocă, şi nu în alta, sunt explicabile doar prin ea şi o caracterizează pentru posteritatea care vrea să afle adevărul.


Şi, în subsidiar, anomalia finală a comunismului: a încurajat comentariul în dauna creaţiei, accentuând alexandrinismul care, repet, exista mai demult hrănindu-se din tot ce apăruse, oricât de accidental, valabil sau nu.


Şi tot atunci a apărut acea literatură cercuală, de grup, foarte select, căreia, după opinia mea, îi aparţine viitorul scrisului românesc cu pretenţii estetice.


 


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul