Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Coada

        Dragoş Voicu

La Concursul anual de debut, organizat de Editura Cartea Românească, încă de la reînfiinţarea ei, în anul 1970, au participat 76 de manuscrise – 33, la secţiunea Proză, 32, la Poezie, 4, la Teatru, 7, la Critică/ Istorie literară/Eseu. În urma jurizării, Premiul de debut a fost acordat doar la secţiunea Proză. Câştigătorul este Dragoş Voicu, autorul romanului Coada.    


Dragoş Voicu s-a născut la 9 iunie 1975, în Bucureşti. Este absolvent al Academiei Tehnice Militare Bucureşti şi al masterului „Managementul proiectelor” al SNSPA.


În prezent, lucrează în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor în domeniul managementului proiectelor. A tradus în limba engleză volumul  Sistemul Integrat pentru Securitatea Frontierei – The Integrated System for the border security, autor Dumitru I. Popescu, Ed. Univers Ştiinţific, Bucureşti, 2006.


A publicat articole de specialitate, în bilunarul Asociaţiei Generale a Inginerilor din România - Univers Ingineresc. A câştigat locul I la Concursul de poveşti cu tema „De ce iubim
Bucureştiul?”, 2008.


 


Pe întâi noiembrie, duminică, era ziua mea. Tata avea ceva probleme la serviciu, aşa că trebuia să stau la coadă. Mama vorbise cu el şi hotărâseră să-mi facă ziua acolo. A făcut în casă nişte prăjituri şi un tort de mere. I-am invitat pe Popa şi pe Adâr alături de cei cu care stăteam în fiecare zi la coadă: domnul Georgescu, nea Marin, nea Costel, tanti Nuţi şi tanti Florica. Tata a insistat s-o chemăm şi pe domnişoara Calomfirescu, profesoara de română. Mama a cam strâmbat din nas pentru că nu ştia dacă o să ne ajungă tortul, dar n-a avut încotro. Toată lumea s-a aşezat pe scăunele în jurul meu şi a început să înfulece la prăjituri. Ceilalţi din jur  se uitau cu poftă.


- Cu ce-aţi făcut tortul, cu unt sau cu margarină?, o întrebă pe mama o cucoană pofticioasă de pe lângă noi.


- Cu unt, doamnă, răspunse mama mai mult şoptit, să n-audă toată lumea.


- Da’ unde-aţi găsit, doamnă, unt, că eu caut de o lună şi nu găsesc? Am fost şi la Bucureşti, la cumnată-mea care lucrează la ICIL, dar mi-a spus că nu s-a făcut decât pentru export.


- Doamnă, am avut o jumătate de pachet şi o ţin de patru luni la frigider că ştiam că o să fie ziua lu’ ăsta micu’, drese mama busuiocul.


Ce să mai, o cam feştelise! Untul i-l dăduse tanti Rodica de la noi de pe scară, care lucra la fabrica de lapte. Mama îi dăduse la schimb un pachet de Kent primit de la Suzi, pentru că o trimisese la o asistentă, pe care o cunoştea mama, s-o ajute într-o problemă.  


- Îmmmmmm, ce frumos miros prăjiturile, doamnă!, zise o altă coţofană. Ce arome aţi pus la ele?


- Arome, doamnă, de la Alimentara, îi răspunse mama, furioasă pe lumea ce-şi aţintise toţi ochii asupra tortului şi a prăjiturelelor mele, care nu ajungeau, bineînţeles, pentru toată lumea. Nu ajungeau nici măcar pentru invitaţi.


Peste puţin timp, coada a fost cuprinsă de fumul grătarelor oamenilor cu relaţii, iar cei de la coadă şi-au abătut atenţia de la prăjiturile mamei la mirosul de carne sfârâind pe foc.


Tata a venit şi el peste puţin timp. Se întâlnise pe drum cu Fică Bubumanu - acordeonistu’ şi cu Dandone cu vioara şi venise cu ei la coadă. Erau cam afumaţi toţi trei. Dăduseră şi pe-acasă şi luaseră nişte ţuică din Moldova de la sora lu’ mama şi cred că se aghezmuiseră şi pe-acolo. Tata le-a zis să o cânte p-aia cu „Are tata un băiat”. Lăutarii l-au ascultat, dar eu simţeam că se uită la noi toată coada răsucită în jurul oraşului. Şi mama schimbase toate culorile curcubeului şi încă vreo zece, dar nu putea să-l certe pe tata în public. Lăutarii cântau de zor şi oamenii începuseră să ţopăie prin jur, ajutaţi de tata care le tot turna din damigeana de ţuică.


La un moment dat, tata s-a oprit şi mi s-a părut că toţi oamenii din jur s-au oprit instantaneu, ca la un semnal. Mi se părea că şi vântul se oprise şi că nimeni nu mai respira. Toţi îl priveau pe tata care era înlemnit. Doar nările îi fremătau în vânt, iar ochii i se umpluseră de sânge. Aveam să aflu puţin mai târziu ce i se întâmplase. Un fir de miros de cotlete de porc îi intrase prin nas direct în creier şi îl paralizase de poftă.


După ce şi-a revenit, a strigat către lăutari să nu plece şi a dispărut imediat. A revenit într-o oră cu grataragiul de la Mioriţa, cârciuma cea mai de soi de la noi din oraş, şi cu două pungi de cotlete de porc. Aveam să aflu mai târziu că  făcuse rost de ele de la tanti Tudoriţa cu mari sacrificii. O minţise că sunt pentru o obligaţie foarte importantă.


Grătarul a fost încins imediat, acolo, la marginea cozii. Mirosul de cotlete plutea peste coadă şi mi se părea că, în mersul lui, în lungul şi în latul cozii, ridica de nas oamenii de la pământ. Ochii tuturor erau sângerii. De poftă. Fiecare şi-a lăsat rând să plece până acasă să ia câte ceva de pus pe grătarul uriaş. Tata nu putea să dea la toţi, n-ajungea nici pentru musafirii mei.


Unul şi-a adus o coadă de purcel, altul o ureche. Am mai văzut aruncate pe grătar câteva labe de raţă, nişte gheare, o piele şi un gât de pui, câteva felii de salam, câteva de parizer, o jumătate de peşte sărat, o vânătă, ceapă, cartofi şi nişte mere.


Vântul vânzolea fumul în toate părţile şi lăutarii săltau coada la joc. Ţuica aluneca pe beregate, iar mama l-ar fi omorât pe tata pe loc.


De mine uitaseră toţi.     


 


Pe 15 noiembrie a căzut prima zăpadă. S-a aşezat blând pe hainele şi pe pungile noastre negre. Stăteam mai tot timpul cu gura deschisă spre cer să prind câte un fulg.


Era mai bine, că nea Marin nu mai mirosea aşa ca în septembrie. Era mai rău, că începea frigul.


Iarna la noi era frig peste tot: la şcoală, acasă şi la coadă. La şcoală scriam cu mănuşile în mână şi stăteam îmbrăcaţi. Aveam şi fesurile pe cap că altfel ne îngheţau urechile. Şi  profesorii stăteau cu căciulile în cap. Atunci mi-am dat seama că la frig nu conta dacă ai şcoală. Era la fel pentru toţi.


Şi acasă era greu. Apartamentul nostru avea trei camere. Cum intrai în casă era un hol, în dreapta bucătăria şi în faţă sufrageria. Din primul hol, în partea stângă dădeai în alt hol, din care se intra în dormitorul meu, al părinţilor şi în baie. Noi încălzeam numai dormitorul meu şi al lor sau, mai târziu, numai holul de unde intra căldura în ambele dormitoare. În restul casei nu puteam să încălzim pentru că plăteam prea scump curentul. Şi oricum se întrerupea.


Din cauza frigului, tata pusese la intrarea dintre holuri două pături despărţitoare care să izoleze partea încălzită de partea rece. Când mâncam, mai dădea mama drumul la butelie, dar nu prea mult, că se găseau greu buteliile. Şi oricum, dacă gătea, era un pic mai cald în bucătărie, cel puţin pentru o perioadă.


În dormitorul meu aveam o sobă de teracotă pe roţi, care avea în interior patru cilindri verticali groşi, înconjuraţi de spire care se ardeau mereu, aşa erau de proaste. Trebuia să aştept să se răcească, apoi umblam în sobă şi legam spirele la loc. Ce bucuros eram când le vedeam înroşite! Apoi iar se ardeau şi iar le legam şi tot aşa. Soba avea un buton de unde puteai să faci să meargă o spiră, două, trei sau patru. Niciodată nu-mi amintesc să fi mers toate deodată. Era un consum prea mare de curent şi oricum ar fi sărit siguranţele de la panoul de pe scară. Cum băgai în priză ceva mai multe aparate, săreau siguranţele imediat. Le reparam singuri, cu liţă, în întuneric. Ne ajuta Popa, că ei aveau liţă, taică-su lucra pe şantier.


La părinţi în dormitor era un radiator cu două spire. Mergea numai una. La ei era mai frig. De-aia dormeau mai mult îmbrăcaţi. Tata dormea cu o şubă pusă peste pijama şi cu căciula de miel. Mama cu ilic pus peste un halat gros şi în cap cu un fular. Amândoi dormeau cu ciorapi împletiţi din lână, trimişi de mamaia de la Scaieţi.


De multe ori, pereţii lor făceau igrasie. Mama ştergea cu clor mucegaiul format, dar trebuia să ţină ferestrele deschise şi se făcea şi mai frig. Mă gândesc acum, oare, cum se iubeau ei pe frigul ăla? Odată am găsit într-un sertar de-al lor un pacheţel verde cu nişte fluturi pe el. L-am desfăcut şi am descoperit în interior două balonaşe mici, acoperite de un praf alb, pe care le-am umflat şi cu care m-am jucat în casă şi pe afară până când au venit părinţii de la serviciu şi m-au urecheat zdravăn pentru că umblasem în servanta lor. Târziu am aflat că erau prezervative. Înseamnă că se iubeau şi pe frig!


Dar cel mai frig din casă era în sufragerie, unde era televizorul. Aveam în fiecare zi două ore program la televizor şi era numai despre Ceauşescu. Aşa că nu ne uitam decât la sfârşit de săptămână când mai dădeau câte un film. Când începea ceva frumos, se auzea strigându-se de la toate geamurile: „Cutărescuuuuu, hai în casă că au început desene!“ sau „Cutărescuuuuu, hai sus, a început Dallas!“ sau „Cutărescuuuuu, hai că e Tarzan!“. Toată strada se golea într-o clipită. Eu stăteam cu mama pe canapea, îmbrăcaţi bine şi acoperiţi cu două pături de lână tot de la mamaia de la Scaieţi. Aveam şi căciuli în cap. Tata stătea pe scaun, îmbrăcat cu şuba şi căciula de iepure. Când se uita la televizor, schimba căciula cu care dormea. Aia de iepure arăta mai bine decât cea de miel.


Mai greu era să înveţi când se lua curentul. Asta se întâmpla foarte des. Învăţam la lumânare. Şi mama mi-a spus că ea învăţase la lampă la Scaieţi. Şi uite că făcuse şi ea şcoală, avea un serviciu şi un salariu. Mama chiar fusese comandantă de unitate la ea la şcoală. Învăţase foarte bine. Atât că părinţii ei erau foarte săraci. Mi-a povestit odată că luase premiul întâi şi trebuia să se ducă la serbare, dar nu avea cu ce să se încalţe. A zis că ea desculţă nu se duce. Până la urmă, a ajutat-o Firca, o vecină, care i-a dat nişte şoşoni de-ai ei, de cauciuc.


Şi tata a dus-o greu. Erau cinci copii şi tataia a murit devreme. Aşa că i-a crescut mamaia cum a putut şi ea. Îmi spunea că ei când se aşezau la masă, mamaia nici nu avea loc. El nu îşi amintea vreodată ca ea să fi mâncat de pe scaun. Şi pentru că nu prea erau de-ale gurii, când duceau bucata de pâine spre mâncare tataia le zicea: „Atinge, n-atinge şi scutură!“. Târziu mi-am dat seama ce însemna.


Aşa că era bine cum era la noi. Le dăduse statul casă, butelie, locuri de muncă. Făcuseră şi ei rate pentru mobilă. Atât că nu prea era lumină şi căldură.


Şi nici apă caldă. Încălzeam într-o oală mare sau în maşina de spălat, o potriveam cu apă rece şi ne spălam în cadă cu un ibric. Tata zicea că, oricum, faţă de albie, cum se spălau ei când erau la părinţi, era mai bine.  


 


Cel mai important locatar de la noi de pe scară era domnul Arnăutu. Era miliţian. Dar nu unul orişicare, cum erau tablagiii de sectorişti care se învârteau în cartier. Era ofiţer. El era de treabă, dar nevastă-sa, doamna Mioara, era cam scorpie. Ei nu mâncau seminţe la bancă şi îi certau pe ceilalţi că aruncă pe jos cojile.


Ce bine o duceau! Domnul Arnăutu nu venea niciodată cu mâna goală acasa, aşa cum venea tata.


Odată, de Crăciun, Drăgan, băiatul lor, m-a chemat să-l ajut să repare o priză. La un moment dat, a deschis frigiderul care era pe holul cu priza stricată şi nu mi-a venit să cred ce am văzut acolo.


Pregătiseră şi un brad de Crăciun. Din hol puteam să văd în sufragerie unde era pus bradul şi am fost fermecat. Era plin cu bomboane cu poleială colorată şi ciocolate chinezeşti aurii la care era omor când se băgau pe undeva prin oraş. La piciorul bradului erau banane, portocale şi mere din alea roşii, cu bot. Drăgan mi-a dat şi mie două bomboane. Le-am mâncat imediat, iar poleiala colorată  am pus-o la noi în sufragerie, în vitrină.


La ei venea multă lume în vizită. Tata zicea că veneau ca să le dea domnul Arnăutu câte un sfat, să-i ajute cu ceva. Că altfel de ce să fi venit aşa încărcaţi? Toţi aduceau câte ceva.


Doamna Mioara mirosea foarte frumos. Lăsa aşa o dâră în spatele ei. Mi-a spus Drăgan că îi aducea domnul Arnăutu spray Impulse, de-asta mirosea aşa frumos.


Domnul Arnăutu nici nu stătea la cozi. Niciun mi­liţian nu stătea la cozi. De cele mai multe ori se ducea prin spatele magazinului. Atunci credeam că era prieten cu toţi vânzătorii din oraş. Mai târziu am înţeles cum stătea treaba. Nici Drăgan nu stătea la cozi ca mine. Păi de ce să fi stat, dacă-i aducea taică-su de toate? Aşa avea mai mult timp de învăţat. Păi cum să nu fi fost premiant şi comandant de detaşament la el în clasă? Pe Drăgan nici nu îl controlau de bani ţiganii la poarta şcolii, aşa cum ne controlau pe noi, pentru că îl cunoşteau pe domnul Arnăutu. Ţiganii erau acolo în fiecare zi când ieşeam de la ore şi ne ziceau: „Dă un leu, că te sparg!“. Dacă aveai, trebuia să le dai, că oricum te controlau prin buzunare.    


Ce să mai, era bine să fii miliţian! Aveai mâncare şi te respecta toată lumea.


 


De la şcoală ne-au anunţat că, peste două săptămâni, tovarăşul Nicolae Ceauşescu va efectua o vizită de lucru la noi în oraş. Toată lumea intrase într-o mare agitaţie. Tovarăşul director ne-a spus că trebuie aleşi câţiva copii care să-l întâmpine pe Tovarăşu’ şi să-i ofere pâine şi sare. Aşa că o comisie de la inspectorat urma să vină prin clase şi să facă o preselecţie.


Ce bucuros am fost când m-au ales şi pe mine! Mama s-a lăudat la tot blocul. Numai că abia peste două zile urma să fie alegerea finală. Comisia ne-a chemat pe fiecare într-o cameră şi ne-a întrebat mai multe lucruri: ce lucrează părinţii, dacă am avut vreodată hepatită, dacă am avut scabie. Le-am spus că nu am avut hepatită, dar ei tot vorbeau între ei că sunt cam galben.


Nu ştiam ce înseamnă scabie, dar, le-am spus că nu am avut. Totuşi, am fost sincer şi am mărturisit că am avut, mai demult, râie. La final, m-au pus să deschid gura mare şi s-au uitat cu o lanternă la măselele mele. N-au zis decât: „are carii, nu merge“. Aşa că am fost respins. Am fost foarte trist. Nu mai zic de mama care se ferea să dea ochii cu vreo vecină.


Am mers, totuşi, cu toată şcoala, pe marginea şoselei pe unde trebuia să vină Tovarăşu’, ca să agităm steguleţe cu ţara şi partidul şi să strigăm: „Ceauşescu PCR, Ceauşescu PCR!“, „Ţara noastră şi mândria, Ceauşescu România!”, „Ceauşescu Pace, Ceauşescu Pace!“ sau „Ceauşescu şi poporul!“. Dacă n-ar fi fost atât de frig, poate că ar fi fost distractiv pentru noi. Tovarăşu’ trebuia să treacă pe acolo pe la ora 12.00, iar noi fuseserăm chemaţi de la şase dimineaţa. Ninsese foarte mult de cu seară, iar dimineaţa la cinci jumate, când am plecat către şcoală, erau deja nişte nămeţi de un metru.


Am stat acolo pe şosea să-l aşteptăm până la trei după-amiază. Nu ne mai simţeam picioarele de frig. De foame nu mai zic. La ora trei, profesorii au strigat la noi: „Vine! Haideţi, steguleţele sus, unu, doi, trei şi: Ceauşescu PCR, Ceauşescu PCR!“. Noi nu am văzut decât un ARO argintiu trecând în fugă şi o maşină de miliţie în spate. Am fost cam dezamăgiţi. Supărarea a crescut şi mai mult pentru că nu ne-au mai dat steguleţele acasă ca în alte dăţi, ci le-au luat la şcoală pentru manifestaţiile viitoare. Măcar de la practică veneam cu nişte roşii!


Am ajuns acasă, dar nu era curent. Aşa că nu aveam unde să-mi încălzesc picioarele degerate. Mama mi-a dat telefon şi mi-a spus să încălzesc un ibric de apă pe aragaz că tocmai umpluse butelia, să o pun în lighean cu puţină apă rece şi să ţin picioarele în ea. Când am băgat picioarele în lighean, am simţit miile de ace care îmi smulgeau carnea, iar apoi o liniştire binecuvântată. M-am lăsat pe pat şi am adormit fericit.


Am visat că fusesem ales să îl întâmpin pe Tovarăşu’ cu pâine şi sare.  Eram faţă în faţă şi, după ce a gustat din pâinea şi sarea pe care i le-am oferit, m-a întrebat:


- Tinere pionier, ce vrei să te faci şi care sunt năzuinţele tale pentru viitor?


- Tovarăşe Nicolae Ceauşescu, eu vreau să mă fac miliţian şi pentru viitor năzuiesc să am curent, apă caldă, căldură acasă şi la şcoală, să găsim mai multe de mâncare la Alimentara şi să nu mai fie cozi, i-am răspuns.


- Cum? Ţelul tău nu este propăşirea neamului şi îna­intarea României spre cele mai înalte culmi ale socialismului şi comunismului, ale progresului şi civilizaţiei? Să-ţi fie ruşine, pionierule!, zise Tovarăşu’, smulgându-mi cravata roşie cu tricolor de la gât.


Niciodată nu am simţit o ruşine mai mare ca în acel vis.


 


Ne prinsese luna decembrie la coadă. Mă gândeam că, dacă ar fi bagăt portocale sau banane la Redresare, poate am fi prins şi noi, că tot eram acolo. Dar, oricum, nu mai avea unde să se facă o coadă separată, că tot oraşul era gâtuit de coada de la tacâmuri. Mai avea puţin şi venea Crăciunul cu Moş Gerilă. Aşa îi spuneam atunci. Nu-l iubea Tovarăşu’ pe Moş Crăciun şi îl înlocuise cu alt moş. Eu ştiam că nu există, de fapt, niciun moş. Îmi spusese mama că era o minciună de adormit copiii. La fel îmi spusese şi de Moş Nicolae. Prin urmare, ştiam că părinţii îmi pun cadouri în ghete, şi nu altcineva.


 


Cel mai trist Crăciun fusese cu trei ani înainte de coadă. Tata nu reuşise să facă rost nici măcar de bomboane albe de brad. Făcusem un brad împodobit numai cu vată şi cu puţină beteală, că instalaţia de pom se stricase.


Tata m-a chemat în faţa bradului şi m-a rugat să spun şi eu nişte poezii. I-am spus numai poezii cu Partidul, Tovarăşu’ şi Ţara. Atunci, m-a întrebat dacă nu ştiu şi poezii cu părinţii. I-am spus că nu ştiu. Mă uitam în ochii lui şi credeam că începe să plângă. Apoi, s-a luat curentul şi ne-am culcat toţi trei în dormitorul părinţilor. La mine se arseseră toate spirele la sobă.


Mă gândeam că ce frig trebuie să îi fie brăduţului rămas în sufragerie. Mama mi-a spus să nu-mi fie teamă, că brazii cresc la munte şi sunt obişnuiţi cu frigul.


Atunci, am visat că tata a inventat o cutie care făcea apă caldă şi care ne încălzea caloriferele prin nişte ţevi subţiri care porneau din cutie şi mergeau pe lângă perete până la calorifere. Tot în vis, se făcea că în bucătărie aveam o ţeavă cu gaz care ieşea din perete şi intra în maşina de gătit şi astfel nu mai aveam nevoie de butelie. O vedeam pe mama feri­ci­tă, gătind întruna la cuptor pui mari cu aripi aurii, iar eu stăteam în tricou şi în pantaloni scurţi şi priveam pe geam cum se aşeza zăpada peste oraş.


 


A doua zi, am găsit bradul în dormitor, acolo unde dormisem. Îl adusese tata peste noapte. Mama l-a mai împodobit cu mere şi nuci învelite în staniolul de la ciocolată, păstrat de-a lungul anului. La vreo două săptămâni după acel Crăciun, într-o sâmbătă, tata a primit un telefon de la un prieten de-al lui dintr-un oraş aflat la 60 de kilometri de oraşul nostru. După telefon, a luat valiza de lemn din armată şi a plecat la gară, fără să ne spună mare lucru. Sau poate că vorbise cu mama mai multe, dar eu n-am ştiut nimic. A venit duminică, de-abia târând valiza după el. Eu trebuia să plec, iar mama era la coadă la butelii. Când ne-am întors seara şi am intrat în sufragerie, la televizor, am avut o mare surpriză. Tata împodobise brăduţul cu şiruri întregi de cârnaţi de care îi făcuse rost prietenul lui. Cârnaţii groşi şi albicioşi înfăşurau brăduţul ca  o beteală. În sufragerie mirosea a carne afumată, a usturoi şi a brad. Mirosea a Crăciun. Mama l-a certat pentru că mânjise pomul de grăsime, dar cearta a durat foarte puţin. A tăiat nişte „beteală” şi a aruncat-o îndată în tigaie. Tata a pus urgent de-o mămăligă. Am mâncat şi am adormit fericiţi. Am visat că, la bucătărie, din robinet nu curgea apă, ci şiruri nesfârşite de cârnaţi de porc.  


 


 


O scriitură limpede, neresentimentară - sîntem în „Epoca de Aur” a dictaturii ceauşiste –, tristă, dar plină de umor. 


Un roman a cărui forţă magică te face să izbucneşti în hohote de râs sau de plîns şi te lăsă năucit pe muchia dintre cele două stări.


Viaţa la coadă. O coadă la tacâmuri de pui. O coadă fabuloasă, care înfăşoară oraşul de mai multe ori şi va dura 12 luni, timp în care Ionuţ, un vajnic pionier, îi va cunoaşte pe cei care îi vor fi vecini întregul an, cîteva personaje pitoreşti, care discută despre copii, matematică, ţuică fiartă, fericire, cîrnaţi, dragoste, bomboane de pom, moarte, murături, examene de admitere. O coadă care sfidează orele, zilele, săptămînile, anotimpurile şi totuşi... aici oamenii îşi povestesc viaţa, îşi sărbătoresc zilele de naştere, se îndrăgostesc, se căsătoresc şi, pur şi simplu, mor.


În sfîrşit, vom înceta să mai vorbim despre lipsa de memorie a tinerilor scriitori.


Mădălina Ghiu


 


Fragment din romanul cu acelaşi titlu,


în curs de apariţie la Editura Cartea Românească

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul