Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Bogdan O. Popescu: Cred că pot fi liber ‘n poeme

        Ştefania Coşovei

Bogdan O. Popescu s-a născut la 8 martie 1971, în Bucureşti. A absolvit Facultatea de Medicină a Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“, în 1996.


Din 1997 este medic neurolog la Spitalul Universitar de Urgenţă din Bucureşti, iar din 2000, este şi asistent universitar. A susţinut două teze de doctorat: la Bucureşti, în 2001, şi la Institutul Karolinska din Stockholm, Suedia, în 2004.


Contribuţia sa ştiinţifică se referă, în principal, la mecanismele bolilor neurodegenerative (boala Alzheimer, boala Parkinson), aceasta materializându-se în publicaţii de prim rang din Europa şi SUA (Journal of Neurochemistry, Journal of Biological Chemistry, Journal of Alzheimer’s Disease, Journal of Neurological Sciences etc.) şi în peste 100 de citări în literatura internaţională de specialitate. Este membru al Societăţii Europene de Neurologie.


În 2007, Academia Română i-a decernat Premiul „Victor Babeş“ pentru cercetare medicală. Din 2001, este Secretar General al Societăţii de Neurologie din România.


Pe lângă activitatea sa de practică şi cercetare medicală, Bogdan O. Popescu este scriitor, cu 6 volume de versuri publicate în perioada 1996-2009. Din 2002, este membru al Uniunii Scriitorilor din România.


 


 


Bogdan O. Popescu, eşti poet – un poet autentic, vital al generaţiei anilor ’90-2000, ai început să scrii şi un roman, eşti medic la unul dintre cele mai importante spitale din Capitală, susţii cursuri de specialitate... De fapt, cine eşti în realitate, domnule Bogdan O. Popescu?


Cine suntem de fapt e un subiect care suferă schimbare. De-a lungul vremii, descoperim că avem înclinaţii, talente, tendinţe, le cultivăm şi ele se rafinează, se intensifică, ajung la un anume nivel, uneori la performanţe. Această colecţie de preocupări, până la urmă, ne defineşte dacă şi ceilalţi ne identifică în acest fel. Dincolo de ele, în noi sunt foarte multe lucruri obişnuite: cedări, păreri de rău, nostalgii, judecăţi nefaste, reacţii nepotrivite, neseriozităţi. Dumneavoastră vă referiţi acum la prima parte şi vă dau dreptate: sunt un poet autentic, sunt vital în generaţia ’90, sunt medic neurolog la Spitalul Universitar din Bucureşti şi public şi susţin cursuri de specialitate... Cred că atunci când mă întrebaţi cine sunt, mă întrebaţi, de fapt, cum de pot face mai multe lucruri. Răspunsul este că am cultivat toate aceste preocupări – ale scrisului, ale medicinei clinice şi ale cercetării medicale, astfel încât ele mă definesc. E adevărat, cu sacrificiul aproape integral al unei vieţi fireşti. Puţine au fost momentele de lene, abandonare, trecere de-aiurea a timpului. Pentru acest sacrificiu, drept să spun, îmi pare teribil de rău. Cred că şi bălăngănirea relaxantă a vieţii are rostul ei.


 


 


Într-un vers – ce mi se pare memorabil – spui: „un dans de celule, printre gratii de carne”. Unde se opresc gratiile (prejudecăţile) şi unde începe carnalitatea în versurile tale?


Eu cred că pot fi liber în poeme. Şi simt că sunt. Poate că este şi o necesitate realizată prin artă, întrucât ca medic nu mă simt liber deloc. Sunt constrâns, în intimitatea fiinţei mele, de mii de reguli. Unele ţin de re­gulile generale ale vieţii de medic, altele sunt legate de un sistem administrativ-medical halucinant de la noi, care cred, de fapt, că nu se doreşte a fi schimbat niciodată. Unde începe carnalitatea în versurile mele? La un moment dat, după ce mă pornesc să scriu. Vă dau un exemplu din poemul de gardă: „buzele tale rujate peste aceste discrete dungi/ în carne/ care mă dor în talamus, de nevindecat/ împreună cu părul meu tăiat/ şi cu răsucirea umbrelor tale în care cad/ primele mele iubiri, de rubin şi de jad/ şi renunţările noastre la fel/ tragice filme cu fernandel/ fermoarul cu sunet al amorului/ privit în aer liber de cei/ ce n-au putut să respire/ nicicând atâta şi atâta şi atâta iubire“ (savurează-mă sau părăseşte-mă).


 


 


Poetul Florin Iaru îţi făcea o „radiografie“ poe­tică amicală, dar nu lipsită de sens: „Bogdan O. Popescu este un pesimist plin de ingeniozitate. În spatele invenţiei care năpădeşte versul până îi ia aerul, lumea lui e o repetiţie goală de sens. Bogdan caută sensul“. Ai găsit sensul?


Cred că nu există, din păcate, un singur sens. Nici măcar nu există un singur sens al meu. De îndată ce îmi găsesc un sens, îmi caut alte sensuri (sunt prea bogat?). Aşa că pe Florin îl pup pe inimă. Are dreptate. Şi, pe de altă parte, ce-i pasă? E un poet mare şi un om uriaş, cu adevărat.


 


Din câte înţeleg, tu cercetezi creiere, vrei să vindeci oameni bolnavi, suferinzi. Cu oamenii normali cum rămâne?


Eu nu cercetez oameni bolnavi fără să mă preocupe oamenii normali. Trebuie să ai o înţelegere profundă şi rafinată a normalului ca să te ocupi de oamenii bolnavi. Noi suntem normali, doamnă? Cu ce e mai puţin bolnav un gând îndrăzneţ decât o insuficienţă cardiacă? E greu, pe drumul acesta e greu şi mi-e dificil cu atâtea definiţii. Nu pot decât să spun că ştiu ce fac şi că limita dintre „normal“ şi „bolnav“ este ca o perdea de ploaie prin care cu toţii trec adesea.


 


Este poezia o formulă de „dereglare” a sim­ţurilor?


Da, spuneţi bine, oarecum. De fapt, nu e o de­reglare, ci o particularitate a unora (a creierului unora, ca să spun ceva în calitate de neurolog). Nu e foarte diferită situaţia de aceea în care unii au nasul mare faţă de alţii, care au nasul mic. În esenţă, creierul celor care scriu poezia şi care trăiesc poezia func­ţionează altfel şi activează alte arii faţă de al celor cărora le e indiferentă poezia. Alţii sunt pasionaţi de formula unu sau de numismatică. Acum, ce? Noi suntem dereglaţi şi ei normali? Nu cred.


 


 


Tot Florin Iaru, vorbind despre poezia ta, spunea: „Nu suntem la porţile mileniului nou, ci la groapa de gunoi a celui vechi...“. Unde l-ai interna pe Iaru? Dar pe ceilalţi prieteni de metaforă, precum Traian T. Coşovei ori Dan Mircea Cipariu?


Pe Iaru l-aş interna în inima mea, că îl iubesc (ca poet) şi îl respect (ca om). Şi pe Traian la fel. Pe Cipariu l-aş face brancardier în inima mea, să îi plimbe cu targa pe Florin şi pe Traian şi să le recite versuri şi să le zică cimilituri cât îi plimbă, că e talentat, e bun.


 


Ai publicat câteva cărţi de poezie într-o minu­nată (şi greu de regăsit) atmosferă de reală prie­tenie literară: cu Dan Mircea Cipariu, cu Traian T. Coşovei, cu Valentin F. Mihăescu..., dar să nu-i uităm pe artiştii plastici Tudor Jebeleanu şi Mihai Zgondoiu. Cum ţi se par prieteniile lite­rare?


Din prieteniile literare trăieşti zi de zi. Câte un vers mare scrii acum şi peste două luni, dar ai nevoie în permanenţă de prieteni cu care să împărtăşeşti anumite valori şi, până la urmă, o stare de spirit. Ştiţi că din viaţa noastră rămân câteva gesturi, dar mai ales o stare de spirit?


 


Multe din versurile tale se construiesc în jurul ideii de dragoste. O dragoste cerebrală, fără excese erotice. Într-un interviu din „Dilema veche“ spuneai că fiinţa umană nu poate trăi permanent sub spectrul fericirii. Dacă ar fi să trăim sub semnele planetelor „endorfină“ şi „dopamină“, ce sens ar mai avea nefericirea? Ce e nefericirea?


Nefericirea este un personaj pe care îl întâlnim cu toţii. La chioşcul de ziare, în jurnalul iubitei, la petrecerile prietenilor. Dacă ne prezentăm, salutăm şi plecăm, e ok. Putem scrie versuri, romane, putem povesti despre nefericire. Dacă ne legăm periculos de acest personaj, putem să ne sinucidem. E o problemă de frecventare. Eu zic cum zice dom’ Traian: „Mai răruţ, că-i mai drăguţ“.


 


 


Privind în jurul nostru, te întreb, pentru că eşti scriitor şi medic neurolog: este mediocritatea o boală? 


Mediocritatea este normală. Asta, pentru că, în me­dicină cel puţin, normalitatea este definită statistic. Adică, dacă majoritatea sunt mediocrii, asta e normal. Deci, în această definiţie, Florin Iaru este anormal, pentru că nu este mediocru. Asta e. E o veste proastă? Anormalitatea caracterizează cei mai performanţi oameni, în orice domeniu. Trezirea! Nimeni nu a putut face o societate bazată pe elitism. Trebuie să ne descurcăm fără facilităţi şi preţuirea deosebită a meritelor.


 


 


Profesional, te consideri mai apreciat în Suedia (unde ţi-ai susţinut o teză de doctorat) sau în România (unde ţi-ai susţinut altă teză de doctorat)?


În Suedia sunt foarte apreciat. Şi în SUA, Israel, Anglia, Spania etc. Am în continuare oferte de muncă în cercetare pe perioade lungi, pe care nu le onorez. În România mă descurc cu greu, cu fandări şi feriri de maestru. Aproape nimeni nu vrea să fii bun aici! Lumea te vrea un „simplu executant“, nu cine ştie ce perso­nalitate. Pe de altă parte, mi-am asumat întoarcerea în acest spaţiu şi mă voi lupta până când voi câştiga.


 


Ce cărţi mai citeşti?


Acum citesc Richard Ford, un maestru al prozei americane contemporane – Cronicarul sportiv. O carte care curge, un om care a divorţat şi pentru care viaţa merge mai departe. Azi e greu să selectezi ce să citeşti – se scrie mai mult şi se citeşte cu mult mai puţin decât înainte.


 


Noi, poeţii, prozatorii, dramaturgii, când o să ne facem bine? Dar de ce ne-am face bine?


Ar fi stupid să „ne facem bine”. Noi suntem bine. Şi ceilalţi sunt bine, de fapt. Trăim pentru ei, doar că ei îşi dau seama prea târziu şi numai parţial. Dar noi am luat această decizie, nu?


 


Bogdan O. Popescu, la ce vârstă ţi-ai făcut primul om de zăpadă?


Cred că pe la cinci ani. În versuri, de-abia pe la 25 am reuşit să pun şi nas, şi tichie. Acum sunt bine, pot face oricând un om de zăpadă. De fapt, deja pot face şi zăpadă din oameni.                                                                                                                         


 


 


 


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul