Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

O greşeală de optică

        Sorin Lavric

creierul lui piranesi


Suntem uimitor de nedrepţi atunci cīnd trebuie să judecăm scara defectelor şi calităţilor umane. De pildă, avem o părere nejustificat de proastă despre oamenii neglijenţi. Cīnd nu-i privim ca pe nişte īmprăştiaţi incapabili de a duce ceva la capăt, īi considerăm, īn cel mai bun caz, nişte firi comode, care ne indispun prin dezordinea pe care o lasă īn jur. Distraţi, avīnd mereu aerul că plutesc printre realităţi şi semeni, neglijenţii au proasta reputaţie de a fi frivoli. Īn realitate, rar găseşti oameni mai adīnci, mai consecvenţi şi mai bine aşezaţi īn lume ca firile neglijente. Ceea ce īnseamnă că există o profunzime a neglijenţei, pe care o confundăm cel mai adesea cu superficialitatea, ba chiar cu comoditatea snoabă şi cabotină. De fapt, profunzimea unui om neglijent vine din intuiţia nespus de fină cu care a fost dăruit din naştere, un fel de simţ al esenţelor, care īi īngăduie să nu se oprească niciodată la aparenţe. Dotat cu flerul de a putea discerne imediat īnsemnătatea de insignifianţă, neglijentul este un fantast, a cărui atenţie este mereu absorbită de orizontul interior al obsesiilor sale. Rădăcinile lui interioare sunt atīt de adīnci īncīt nu mai are nevoie de ancore care să-l lege de realitate. Şi dacă duce lipsă de simţul detalii­lor e pentru că posedă īn exces simţul nuanţelor. E ca pisica ce nu vede geamul din cauza prăzii pe care o īntrezăreşte dincolo de luciul lui.


Privit din afară, neglijentul pare un om lipsit de aderenţă la realitate, cīnd, de fapt, el este o natură compulsivă, a cărui imaginaţie s-a concentrat asupra cītorva, puţine, dar foarte importante, probleme de viaţă. E precum un somnambul ale cărui vedenii sīnt singurele prezenţe demne de interesul lui. Tocmai de aceea, din rīndul neglijenţilor se aleg marii visători, gīnditorii şi vizionarii religioşi. Mistuiţi de o lume a himerelor esenţiale, ei nu mai au puterea de a privi cu atenţie lumea concretă a semenilor. Trec prin ea cu uşurinţă şi lejeritate. Sunt ca nişte mistici căzuţi īntr-o piaţă īnţesată cu pragmatici. La prima vedere, par inadaptaţi. Īn realitate, ei nu se acomodează regulilor vieţii fiindcă s-au adaptat interior la ritmul īnalt al idealurilor: o iubire, o capodoperă sau o problemă teoretică le absoarbe atenţia mult mai puternic decīt cea mai presantă urgenţă cotidiană. Mai mult, ei par neajutoraţi şi caraghioşi, cīnd, de fapt, sunt precum focile sau pinguinii cīnd sunt scoşi din mediul lor de elecţie, apa mării. Se mişcă greoi şi nostim din neputinţa de a-şi coordona mişcările după tiparul competiţiei sociale. Dar, īn mediul de elecţie al fantasmelor interioare, ei sunt de o elevaţie vecină cu inspiraţia divină.


Aerul neglijent īmprumută un farmec nespus adolescentelor şi femeilor pīnă īn 30 de ani. Mai tīrziu, neglijenţa nu mai prieşte femeilor, făcīndu-le de-a dreptul nesuferite. La bărbaţi e invers: neglijenţa e cu atīt mai atrăgătoare cu cīt survine la vīrsta īncărunţelii. Moşmonditul genial cu capul īn nori nu e legendă, cum nici tīnăra fragilă, lovindu-se de toate colţurile şi īmprăştiind conţinutul poşetei nu este o născocire epică. Asemenea neglijenţi fac sarea şi piperul speciei.


S-ar putea crede că, īn contrast cu neglijenţii, firile meticuloase īnsufleţite de un duh al amănunţirii au o superioritate de ordin valoric. Īn realitate, pedanteria este o minuţie ivită dintr-o sterpiciune lăuntrică. Dacă putem vorbi de o superioritate a omului ordonat, ea e una de esenţă practică, fără consecinţe durabile asupra direcţiei vieţii. E ca şi cum ai compara meseriaşul care strīnge piuliţe cu cel care are viziunea schelei din care face parte piuliţa. Īndemīnarea īntr-un domeniu, chiar dacă īţi conferă un avantaj concurenţial, e semn de aservire faţă de activitatea īn care excelezi. E cazul clasic cīnd randamentul actului are drept condiţie obligatorie golul interior. Oamenii faptei sunt precum păstăile de fasole din care lipsesc boabele: supţi de vedenii şi goliţi de visuri. Pe scurt, vid sufletesc şi chircire rece sub aparenţa unei fizionomii viguroase şi sub īnvelişul unei umori acribioase.


Ideile adīnci ne vin numai atunci cīnd suntem distraţi. Căci e nevoie de o indife­renţă aparte, de sentimentul acela, al trecerii nepăsătoare pe līngă lucruri, ca să poţi cădea peste o perspectivă ieşită din comun. E nevoie de haos īn preajmă, de o uşoară debandadă īn atitudine, chiar de o crispare pornită dintr-o obsesie īncă nelecuită, ca prin minte să-ţi poată trece linia unei idei. Iată de ce neglijentul este entropic prin temperament şi frenetic prin conduită. Frenezia lui e de ordin contemplativ, iar euforiile īi des­chid privelişti lirice. Amănuntul că e dezordonat nu e decīt forma inofensivă a concentrării īn idee. Dezordinea lui nu e decīt replica dată gratuităţii ireductibile a vieţii. Căci, de vreme ce viaţa e un dar, e necuviincios s-o modifici prin voinţă. E mult mai potrivit să laşi lucrurile īn voia lor, īnsoţindu-le cu sfiala celui care ştie că nu are rost să intervină. Tocmai de aceea neglijenţa este expresia respectului aprioric faţă de misterul existenţei. Cīnd ştii că, pīnă la urmă, totul e o taină, e un afront s-o pīngăreşti prin disciplină şi prin mania rīnduielii cu orice preţ. Īn fond, simţul ordinii are ceva tiranic şi apăsător īn felul īn care ne restrīnge spaţiul de mişcare. Īţi trebuie o platitudine specială ca să găseşti satisfacţie īn ordinea pe care ai creat-o īn jur. Pedanţii a căror aplecare spre rīnduială merge pīnă la tipicăria maniacală de a pune fiecare lucru la locul lui suferă de o inconsistenţă fantasmatică şi de o neputinţă constitutivă de a admira inerţia vieţii. Căci viaţa e risipă, expansiune şi evenescenţă şi atunci cum s-o īntīmpini cu elanul faustic al regularizării ei?


Neglijentul ştie cel mai bine că există o nobleţe a lipsei de precizie şi o gro­solănie a aplecării spre exactitate. Singura formă de a preţui viaţa este s-o laşi īn voia ei, cruţīndu-i devălmăşia, caz īn care comodităţile nu te atrag şi eficienţele te lasă indiferent. Faptul că fiecare ajugem pīnă la urmă să facem ce ştim mai bine dovedeşte două lucruri: că nu poţi lupta īmpotriva naturii proprii, că, aşadar, ajungi să faci ce-ţi scrie īn gene; īn al doilea rīnd, īnsuşirea de a fi pedant sau neglijent nu ţine de alegerea ta, ci de o predestinare fiziologică, pe care nu o conştientizezi decīt atunci cīnd īţi dai seama că īn tine se află o pīrghie care nu  ascultă de voinţă, de calcule conjucturale sau de ambiţii sociale. Nimeni nu vrea să fie neglijent, dar dacă i se īntīmplă, poate fi bucuros: face parte din categoria fantaştilor cărora lumea nu le recunoaşte meritul de a fi schimbat-o cu vedeniile lor. Nedreptatea nu poate fi răscumpărată, dar poate măcar să fie pusă īn lumină. E genul de eroare a cărei cauză stă īn optica deformată a epocii īn curs.


 


 


cartea str{in{


Limitele gāndirii


Paul-Gabriel Sandu


Una dintre ideile pe care Kant le exprimă īn numeroase rānduri şi sub diferite chipuri atrage atenţia asupra unui pa­­ra­dox aparent al minţii umane, şi anume asupra posibi­lităţilor noastre reduse de conceptualizare īn raport cu posibi­lităţile noastre de īnţelegere. Cu alte cuvinte, pentru Kant era limpede faptul că nu tot ceea ce īnţelegem poate lua īnfăţişarea conceptelor sau chipul cuvintelor. Această īnţelegere care se retrage īn sine şi se refuză tematizării şi discursivizării urma să fie gāndită de Heidegger īn forma unei preīnţelegeri, īn virtutea căreia orientarea noastră īn lume este posibil㠄īntotdeauna deja”. Īn lucrarea sa Altfel decāt a fi sau dincolo de esenţă, fenomenologul francez Emmanuel Lévinas lasă pretutindeni impresia că īncercarea lui se īndreaptă tocmai către acel de-neconceptualizat, tocmai către acea pre-īnţelegere care nu este niciodată tematizată. Pentru că a gāndi un „altfel decāt a fi”, şi nu un „a fi altfel” pune dintru īnceput īn joc dimen­siunea paradoxalului şi propulsează gāndirea dincolo de propriile sale limite. 


Prin „altfel decāt a fi” nu poate fi indicată, īn nici un caz, nefiinţa, de vreme ce, urmānd concluziile parmenidiene, nefiinţa ori nu poate fi gāndită, ori, dacă este gāndită, atunci este recuperată metatopic de fiinţă. Că lucrurile stau chiar aşa o recunoaşte chiar filozoful francez īn īnceputul lucrării lui: „A fi şi a nu fi se luminează reciproc şi desfăşoară o dialectică spe­culativă ce este o determinaţie a fiinţei, īn cadrul căreia ne­gativitatea care īncearcă să respingă fiinţa este imediat invadată de fiinţ㓠(p. 24). Cum este, aşadar, posibilă gāndirea lui „altfel decāt a fi”, de vreme ce piedica esenţială ce stă īn faţa gāndirii este gāndirea īnsăşi? Levinas nu numai că su­gerează, dar dă de īnţeles, īn mod limpede, că saltul gāndirii peste propria sa umbră este posibil şi poate fi īmplinit.


Pentru ca un astfel de salt să nu se transforme īntr-o prăbuşire īn nefiinţă, Lévinas aduce īn discuţie o distincţie īndelung discutată şi „localizat㔠(erörtert) de Heidegger īn perioada tārzie a gāndirii sale. Pentru Heidegger era vorba despre distincţia dintre limba ca dimensiune a originarului, ca preajmă originară (gegend) faţă de care vorbirea umană nu era mai mult decāt o co-respundere, o co-relare. Īn acelaşi sens, Lévinas distinge īntre Rostire (le Dir) şi Rostit (le Dit), prima suprapunāndu-se dimensiunii originare heideggeriene, iar cel de-al doilea funcţionānd ca termen generic pentru cuvāntul rostit, verbalizat, aşa cum indică şi modul său verbal: „Anterioară semnelor verbale pe care le conjugă, anterioară sistemelor lingvistice şi reflexelor semantice – cuvānt-īnainte al limbilor – [Rostirea] este proximitate a unuia faţă de altul, angajament al apropierii [...]” (p. 30). Raportul dintre rostire şi rostit este, aşadar, ambiguu, de vreme ce rostitul, aducānd rostirea la fiinţă, traducānd-o adică, īmplineşte simultan un act de trădare. Rostitul este condamnat să rămānă, prin īnsăşi condiţia sa, infidel rostirii. Tocmai īn virtutea acestei trădări, Lévinas poate să asume rostirea lui „altfel decāt a fi”, ca o „extracţie” sau – folosind termenul filozofului francez – ca o „excepţie”. 


Īnsă, care este miza unui astfel de salt paradoxal, exprimat dincolo de limitele limbajului şi ale gāndirii, īnspre acel ceva, ce nu suportă conceptualizarea? Miza īntreprinderii le­­vi­nasiene este prinderea celuilalt īn fiinţa sa, īn propriul său, iar nu aşa cum s-a īntāmplat īntotdeauna de-a lungul istoriei filozofiei, pornind de la subiectivitatea proprie. Īnsă, punānd pro­blema īn termenii aceştia, filozoful francez face mai mult decāt să propună un mod inedit de a ne raporta la alteritate; ni se propune, concomitent, un nou mod de a concepe subiectivi­tatea īnsăşi, de vreme ce ea va fi văzută, de aici īnainte, īn felul unui „punct de ruptură al esenţei excedate de Infinit” (p. 46).


Īn timp ce Heidegger transforma faptul-de-a-fi-vinovat īntr-un existenţial al Dasein-ului, Lévinas pare a propune, conceptualizānd raportul subiectivităţii cu alteritatea ca „faptul de a fi obligat” (faţă de celălalt), o rezolvare īnrudită, dacă nu identică, a problemei. Şi cu toate acestea, īn timp ce pentru Heidegger alteritatea, „faptul de a fi laolat㔠fac parte din osa­tura ontologică a Dasein-ului, pentru filozoful francez, lucrurile stau cu totul altfel: nu posibilitatea celuilalt este īntemeiată īn propria mea existenţă, ci subiectivitatea mea (īn termenii lui Lévinas) este fundamentată şi făcută cu putinţă de către alteritate, de către celălalt. Responsabilitatea mea faţă de acesta nu numai că mă precede, ci mă constituie īn fiinţa mea, este temeiul existenţei mele, temeiul subiectului ca atare: „Paradoxul acestei responsabilităţi constă īn aceea că eu sunt obligat, fără ca această obligaţie să fi īnceput īn mine [...] ” (p. 48). Pentru Lévinas etica premerge şi este temeiul ontologiei, fapt fără precedent īn istoria filozofiei.


Este, īnsă, īntr-adevăr, cu putinţă o răsturnare de asemenea dimensiuni a raportului dintre ontologie şi etică, ca şi a celui dintre subiectivitate şi alteritate? Este cu putinţă īntemeierea fiinţei īn responsabilitatea faţă de celălalt īnchipuită ca „o Ros­tire dinaintea rostitului” (p. 110)? Nu ar fi nevoie, pentru a putea gāndi ceva precum un „altfel decāt a fi” şi o „alt­fel decāt gāndire”? Nu este, oare, sufocată construcţia lé­­vinasiană de paradoxuri şi de incongruenţe?


A răspunde acestor īntrebări nu este sarcina rāndurilor de faţă, a căror miză nu depăşeşte expunerea succintă a interogaţiilor şi dificultăţilor gāndirii levinasiene, aşa cum este ea elaborată īn lucrarea de faţă. Īnţelegerea şi elucidarea dificultăţilor şi contradicţiilor cu care se confruntă gāndul filozofului francez cade īn sarcina cititorului, care va fi permanent īnsoţit, de-a lungul lecturii, de clarificările şi lămuririle traducătorilor, uneori vitale pentru īnţelegerea unor pasaje care trimit neexplicit şi īn lipsa unor trimiteri la pasaje din Heidegger sau din Husserl. Astfel, lectura unui cititor mai puţin familiarizat cu gāndirea acelor filozofi cărora Lé­vinas le este īndatorat – şi cu care poartă, īn numeroase rānduri, conversaţii īntinse pe paragrafe īntregi fără a indica sursele bibliografice – va fi semnificativ uşurată.


Cu toate acestea, stilul uneori metaforic, trecerea rapidă de la setul de concepte al unui filozof la jargonul altuia, jocurile de cuvinte unori imposibil de prins prin traducere, ca şi perspectiva cu totul surprinzătoare din care Lévinas īncearcă să ridice pro­blema alterităţii şi a acelui „dincolo de esenţ㔠sporesc dificultatea lecturii, oferind, īnsă, simultan, un farmec specific gāndirii levinasiene care atinge, īn lucrarea Altfel decāt a fi sau dincolo de esenţă, un punct de maximă concentraţie filozofică.


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul