Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Ghilgameş şi epopeea lui Galgoţiu

        Mircea Ghiţulescu

 La orice  te aşteptai din partea lui Dragoş Galgoţiu după epopeea cu Faust de Goethe (la Teatrum Mundi/Metropolis), când a construit monştri de beton în mica sală de pe Mihai Eminescu (mai-mai să se dărâme clădirea cu directoarea Corina Şuteu, cu tot) decât la acest abundent şi strălucit semi-eşec (sau semi-succes, tot una este) cu Epopeea lui Ghilgameş de la Teatrul Odeon. Mai degrabă te gândeai la o întoarcere spre violenţa  delicată din Portretul lui Dorian Gray, marele său spectacol. Iată însă că obsesia epopeică este rezistentă, chiar dacă are, de data aceasta, o pronunţată tentă antropologică. Dragoş Galgoţiu nu a depăşit momentul Faust, doar că atacă subiectul eroic din perspectiva cosmogoniilor babiloniene incluse în Ghilgameş. Mai mult, spectacolul începe, ca în Faust, în împărăţia cărţilor, doar că aici nu mai este odăiţa savantului goethean, ci o bibliotecă megalitică impresionantă, o bibliotecă foarte bine reprezentată de Andrei Both, decoratorul spectacolului.  


Ce anume nu funcţionează în acest spectacol supra-abundent este stilul repetitiv, care  dilată reprezentaţia de la o oră şi jumătate-două la mai bine de patru ore. Sute de versuri pe care le repetă unul, doi sau mai mulţi actori, dau reprezentaţiei un aer obsesiv, poematic poate, dar bolnăvicios. Sigur, Dragoş Galgoţiu s-a gândit la un ceremonial  semireligios realizat prin mijloacele antropologice deprinse de la Eugenio Barba (corpul asiatic contorsionat şi cel european cam înţepenit), dar toate acestea se recepţionează în prima jumătate de spectacol. După pauză nu mai aflăm nimic nou, ci ne străduim să ascultăm subiectul până la capăt. Subiect alcătuit şi el din crâmpeie descoperite ici-colo,  înscrise pe tăbliţe de piatră asemenea învăţăturilor lui Confucius. Nu departe de Biblia creştină, atât în versetele erotice ce amintesc de Psalmii lui David, dar mai ales prin  povestea finală a lui Utnapishtim, un Noe mesopotamian. Constantin Cojocaru, interpretează „un zeu aproape muritor” fără excese vocale, în afara celor cerute de regizor. Marele erou Ghilgameş, păstorul/stăpânul oraşului Uruk, îi va ucide pe semenii săi semizei ca în luptele dintre zeii şi titanii din mitologia europeană (pe Huwawa, sau Humbaba, paznicul pădurii de cedri, apoi pe Taurul Ceresc) cu ajutorul iubitului său prieten Enkidu, el însuşi fiind două părţi divin şi o parte om, ceea ce înseamnă că este muritor. Între  timp, zeiţa Iştar îl plămădise din pământ pe Enkidu. Până aici a fost istoria divinităţilor, abia de aici înainte începe istoria omului.


  Imagini remarcabile produce omul primordial Enkidu, bine interpretat de Istvan Teglas, în stadiul de bestie. Prostituata Shamhat (Meda Victor) nu numai că îi relevă sexul, dar îl şi desăvârşeşte ca om. Pentru că va ucide monştri semizei ajutat de Enkidu, Ghilgameş (palid şi ezitant în interpretarea lui Tudor Aron Istodor) va fi pedepsit cu moartea partenerului său, al cărui cadavru îl veghează până când „îi iese un vierme din nas”. De aici înainte, Ghilgameş este pătruns de frica de moarte şi caută „lumea de jos”, ca să afle taina vieţii eterne. Pe această porţiune, scenariul se apropie de a noastră Tinereţe fără bătrâneţe, care, din fericire, este mult mai succintă, dar mai cuprinzătoare, pentru că fiul de împărat se „teleportează” în trecut şi găseşte lumea distrusă de trecerea timpului. S-ar părea că frica de moarte a asiaticilor este incomparabil mai mare decât a europenilor. Ghilgameş îţi aduce aminte de primul împărat chinez din dinastia Quin (sau Xin), care  a luat cu sine în mormânt toată lumea de deasupra, cu personaje în mărime naturală, confecţionate din teracotă.


Sunt impresionante plăsmuirile acestei lumi primordiale. Anu, zeul cerului, renaşte  dintr-un cub de chihlimbar, Enkidu din lutul mocirlos. Toată materia fecundează zei şi oameni la un loc, pentru că nu s-au despărţit încă unii de alţii. Muzica spectacolului, un zumzet continuu, obsedant şi parcă ameninţător, invocaţiile cu corzile vocale dilatate la maximum fac ca Ghilgameş, din când în când, să te terorizeze şi să te facă martor la facerea lumii.


Andrei Both parcă pictează decorul în aer. Sunt personaje ce nu mai aparţin actorilor, ci sunt create împreună de regizor, scenograf şi costumier. Costumele (Doina Levintza),  jumătate oameni, jumătate decor (demonul cu aripi, jucat coregrafic de Ionel Mihăilescu, taurul ceresc pe care îl poartă pe umeri Ionuţ Kivu) alcătuiesc un bestiar cu valoare teatrală în sine, fiind tot atâtea atracţii pentru privire. Dacă se mai păstrează ceva din valoarea teatrului tradiţional bine făcut aceasta se datorează Oanei  Ştefănescu (Ninsun).


   Oricât ar fi de repetitiv, nu poţi să negi că spectacolul îţi dă frisoane când te simţi, uneori,  conectat cu ideile esenţiale, cu lumea primordială în care a apărut omul „ca din pământ”. Sunt, însă, erori de neînţeles: biblioteca lumii mult lăudată este uitată pe undeva, în fundal, ca şi coşmarul contemporan cu sex, droguri, pian şi saxofon…  Un poem dramatic, în care toţi actorii sunt dirijaţi spre neo-declamaţie.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul