Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cărţile săptămānii

        Horia Gārbea

KGB-ul a fost cu noi. Dar Paul Everac?


 


Ceauşescu, Castro, KGB şi CIA reprezintă cuvintele-cheie pentru romanul lui Cinghiz Abdullaev intitulat Beznă sub soare (Editura Ideea Europeană). Autorul este unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori din Azerbaidjan, faima sa depăşind cu mult hotarele ţării de la Marea Caspică. Abdullaev a publicat, la nici 50 de ani, peste 600 de cărţi – incluzīnd şi traducerile īn cele 24 de ţări –, īntr-un tiraj total de 20 de milioane de exemplare şi este secretar al Uniunii Scriitorilor din patria sa. Multe dintre volumele publicate sīnt romane poliţiste sau thrilleruri politice. Unele dintre volume sīnt inspirate de propria biografie de membru al unor servicii de contraspionaj şi participant chiar la o operaţiune de comando īn Angola. Dar scriitorul nu este un aventurier, ci un foarte rafinat intelectual, doctor īn drept şi vorbitor a multe limbi străine.


Romanul Beznă sub soare este inspirat īn parte din evenimentele din decembrie 1989, la care scriitorul a luat parte, fiind īn Romānia tocmai atunci. Amănuntele acelei vizite nu sīnt explicate nici īn carte, nici īn prefaţa foarte cuprinzătoare pe care o oferă romanului traducătorul său, Dumitru Balan, reputat om de litere şi preţios cunoscător al limbii azere, ca şi a multor culise politice, fiind şi coleg de cămin la Moscova, cu un anume Mişa (Sergheevici Gorbaciov). Ne putem imagina că Cinghiz Abdullaev se afla īn decembrie 1989 la Bucureşti ca scrii­tor, īn documentare, după cum alte variante nu sīnt excluse. E cert că a avut interdicţie de a mai pune piciorul pe pămīntul romānesc īn primele mandate ale lui Ion Iliescu. Abia īn 2004 i s-a ridicat interdicţia de către acelaşi preşedinte şi a participat la Festivalul de la Neptun.


Īn romanul lui Cinghiz Abdu­llaev acţiunea principală este aceea a  complotului pentru īnlăturarea lui Fidel Castro, la care numeroase servicii secrete s-au ostenit degeaba. Operaţiunile din timpul revoluţiei romāne sīnt un contrapunct de fundal, dar nu unul neimportant īn contextul implicării serviciilor secrete īn tot ce se petrece pe lume. Comandouri palestiniene şi chineze trebuiau să sustragă simultan cadavrele Ceauşeştilor şi caseta video cu execuţia lor, ca să nu mai existe dovada că dictatorul a murit. Sergiu Nicolaescu ar fi fost o victimă colate­rală. Caseta ajunge cu bine din īntīmplare şi Petre Roman şi-o lipeşte de piept cu leucoplast. Cadavrele celor doi sīnt recuperate de un grup sovietic care-i doboară pe răpitorii chino-palestinieni, omorīnd vreo trei dintre ei. Mai greu a fost cu restituirea morţilor. Pīnă la urmă, sīnt abandonaţi pe Aeroportul Otopeni, īn speranţa că militarii lui Stănculescu, care īi căutau disperaţi, īi vor găsi, ceea ce s-a şi īntīmplat.


A fost sau nu aşa, realitate sau ficţiune, asta nu o putem şti. Dar putem citi cu interes romanul verosimil şi palpitant al lui Abdullaev. Beznă sub soare a fost, se pare, chiar numele de cod al operaţiunii KGB de īnlăturare a lui Ceauşescu.


 


 


 


Cu litere mici, Paul Everac, autor a zeci de piese de teatru,  īşi culege īntr-un volum 110 scrisori. Mici literele, pentru că sīnt lungi scrisorile. Īntr-un ev al corespondenţei grăbite pe e-mail, Paul Everac a scris zeci de scrisori lungi, păstrīnd copii şi publicīndu-le acum, grămadă. E de presupus că unii destinatari n-au citit nici scrisoarea iniţială, la zi. O vor face acum? Greu de crezut. Să citească alţii ce a scris Paul Everac unor personalităţi (mai mult sau mai puţin) la ani de zile după purtarea corespondenţei unilaterale? Şi mai greu de crezut. Şi totuşi, epistolele lui Everac stīrnesc un anume interes. Cel puţin mie īmi stīrnesc! Īn primul rīnd, unul - să zic - literar, deşi autorul nu se preocupă el excesiv de stil. Apoi, unul realmente legat de conţinutul „de idei” al textelor. Să ne īnţelegem: Paul Everac nu este un prost, cum cred mulţi, şi are, īn felul lui, condei, dar mai ales o perfectă coerenţă. Dacă īi accepţi premisele, demonstraţia duce aţă la concluzie. Dar astea sīnt aspecte secundare. Mai interesantă īn epistolele lui Everac este un soi de reconstituire istorică piezişă a unei epoci incitante şi, apoi, caracterul acestui veritabil personaj, cel mai reuşit din teatrul său! Continua sa iritare, mania persecuţiei, arta ma­gistrală  de a-i culpabiliza pe ceilalţi, orgoliul său de īmpărat şi neīndoiala de sine! Nu contează că pe fragmente, Paul Everac are dreptate, punīnd degetul pe nişte răni pe care e de mirare cum de nu le-a văzut cīnd situaţia īi convenea. Nu contează nici că īn multe privinţe nu are dreptate: susţine prin argumente şubrede şi pledoarii de un avocăţism perfect clişee de tot felul sau construcţii imposibile ale minţii sale. Orice s-ar spune, Paul Everac epistolierul e un spectacol, unul involuntar pentru că planul său nu e să se arate gol şi vulnerabil, cum uneori se iveşte. Cui īi scrie Paul Everac? Dar cui nu-i scrie! Lui Ion Iliescu de vreo zece ori, lui Gabriel Liiceanu, lui Adrian Năstase, lui C. Noica, lui Răzvan Theodorescu de vreo 5 ori şi lui C.T. Popescu tot de atītea. Lui Popoescu-Dumnezeu, lui C.V. Tudor, Unui anume Al. Vasiliu şi unui Liviu Pandele, care naiba mai ştie cine a fost. Lui Florin Piersic şi Martei Petreu, Gabrielei Adameşteanu şi lui Mircea Geoană, lui Goma şi lui Dan Diaconescu, UNITER-ului şi lui Caramitru, lui Dinescu şi lui Buzura. Doamnelor Muscă, Modreanu, Lucia Nicoară etc. Lui Cojar īi scrie: Locul meu e la Naţional şi nu īntr-un teatru secundar. Martei Petreu, autoare a unei cărţi despre Emil Cioran  – Am călcat şi eu pe urma cioranistă. Putem crede că pe unde a cules Cioran surcele, Paul Constantinescu, zis Everac, a tăiat butuci!  Īn general, are superbia unui Victor Hugo, megaloman şi acela, iar asta īnveseleşte! Tuturor, absolut tuturor le scrie de sus! Dă sfaturi po­litice, literare, de repertoriu teatral, morale şi istorice. Sub condu­cerea lui TVR a īnflorit, cel puţin material – posibil, e de verificat, deşi nu cred. Un lucru e sigur: Paul Everac afirmă că nu a furat - şi probabil că nu a furat nimic -, iar asta īi dă dreptul să dea lecţii cu superioritate celor care au fost hoţi sau, cum īi concede lui Iliescu, doar naive gazde pentru hoţi. Paul Everac este, īn aceste scrisori, un spectacol, cu toate redundanţele şi pretenţiile sale sau tocmai prin ele. Cine crede că e mai bine să-l ignore nu ştie ce distracţie pierde. Altceva a vrut Everac cu volumul său, dar uite că a ieşit ceva ce nu a preconizat. Scriitorii de tipul Everac s-au plīns că au fost făcuţi „dinozauri” ai epocii de dinainte de 1989. Everac īnsă a devenit dinozaur după, adică o fiară la care te uiţi şi nu-ţi vine să crezi că există, un Jurassic Park cu un singur exemplar. Dacă oamenii ar avea cu adevărat simţul spectacolului, scrisorile lui Everac ar trebui să se vīndă ca pīinea caldă.


 


 


 


Romancierul Ioan Neşu e un personaj pitoresc pentru că, silvicultor fiind, locuia, lucra şi scria īntr-o pădure de līngă Ţăndărei. Acolo, īntre arbori şi arbuşti, ca un nobil de ţară romantic, Ioan Neşu şi-a creat o operă ce cuprinde numeroase volume, toate de proză şi bazate, mai ales, pe un univers citadin, probabil ca o nostalgie a izolării lui voluntare. Dacă noi, orăşenii, visăm să ne pierdem īn codru, prozatorul pare că īşi doreşte să fie īn miezul luptelor politice făţişe şi de culise. Romanul Molima se situează īntre parabolă şi evocare, dar pare să aibă şi un tīlc proiectiv. Un ziarist, Ion Culea, trăieşte o epocă bizară, care evocă īnceputurile anilor 1950. Īntr-o Romānie contemporană şi concretă īncep, apoi se īnmulţesc nişte arestări care par justificate la īnceput, apoi devin o formă de teroare, fiind arbitrare şi abuzive. Cum arestările nocturne din perioada imediat post-belică nu mai au nevoie de o deghizare sub formă esopică, ne īntrebăm unde ţinteşte Ioan Neşu. Singurul răspuns logic – spre actuala (sau poate o viitoare) putere, care ar fi īn stare să se comporte tiranic şi torţionar, acoperită de sindromul „capra vecinului”, prin care masele rabdă uşor nenorocirea altora cu formule ca lasă că bine le face, nu-i ia degeaba etc. Molima se īntinde, dar īncetează brusc prin decesul Stăpīnului, dictatorul, secerat subit de moarte bună.  Nu că n-ar fi posibil īn realitate, dar rezolvarea e, literar vorbind, prea simplă. Prostimea īl plīnge pe răposat, cei lucizi se bucură şi totul se termină cam abrupt.  Meritele lui Ioan Neşu stau īn fluenţa povestirii şi īn adevărul psihologic al personajelor confruntate cu inedita „molimă”. Sfīrşitul neaşteptat şi fără urmări frustrează oarecum cititorul.


 


 


Ziaristul şi scriitorul Ilie Tănăsache a lucrat o vreme la un ziar local din Regiunea Galaţi, cu sediul chiar īn portul dunărean. Īn această calitate, a cunoscut mulţi scriitori, atīt localnici, cīt şi veniţi de la „centru” īn „acţiuni culturale” care trebuiau să culmineze, ne asigură autorul, cu vizitarea podgoriilor din nordul numitei regiuni, tăiată mai apoi īn judeţe. Ilie Tănăsache īncearcă să presare cīt mai mult haz īn paginile de evocări, mai ales haz de necaz. Cititorului de acum īi rămīn, īnsă, īn minte mai ales imagini ale absurdităţii la rang de lege din redacţia şi birourile cenzurii unui cotidian din anii ’50-’60. Şi mai teribilă e o scenă anterioară carierei de ziarist a lui Tănăsache: īmpreună cu alţi adolescenţi e pus să trieze cărţile unei biblioteci pentru a decide, fără nicio pregătire care sīnt duşmănoase şi trebuie distruse. Necunoscīnd autorii, tinerii se iau după titluri şi coperte. Răscoala e acceptată, dar Adam şi Eva a aceluiaşi Rebreanu e aruncată: trebuie să fie ceva mistic acolo. Cu tot umorul relatării, te cam īngrozeşti! Amintirile lui Ilie Tănăsache sīnt o lectură plăcută, cu reproşul că mulţi dintre cei evocaţi drept scriitori s-au dovedit nesemnificativi ca autori şi, deci, micile anecdote cu ei nu au nici ele picanteria celor, similare de altfel, ale unor eroi a căror biografie să ne intereseze.


 


 


 


Un fost pilot de linie şi-a descoperit relativ recent darul observaţiei caracterizante şi umorul latent. S-a apucat să scrie. Proză scurtă, un fel de scheciuri, fără nicio preocupare pentru structură, coerenţă a volumului, captarea atenţiei prin tehnici specifice prozei contemporane. El imaginează istorii, istorioare, bufonade, majoritatea satirice, la adresa unei societăţi care nu duce lipsă de caricaturi şi trăsături bune de caricaturizat. Vasile Fa­rago e un caricaturist, un epigramist care se exprimă pe calea fragmentelor de proză. După cum īl duce inspiraţia, schiţele ies mai bine sau mai forţat, mai comice sau mai nesărate. Din fericire, autorul e un tip inteligent şi asta īl ajută să nu facă gafe catastrofale. Dar şi preocuparea pentru un comic drept mergător spre ţintă īl īmpiedică īn principiu să realizeze li­teratură serioasă, pentru că şi umorul poate fi serios. El nu dă celor pe care, īn mod vădit şi pe bună dreptate, īi dispreţuieşte lovituri de sabie, nici măcar lovituri nimicitoare de karate, ci exclusiv bobīrnace. Orişicīt, īntr-o lume tot mai lipsită de haz, Vasile Farago ne poate īnsenina cīteva clipe. Īn ciuda mizantropiei afişate, el e un clovn optimist, nu unul trist.


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul