Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

La Mărul de Aur

        Stelian Tăbăraş

…Nici astăzi nu-mi vine a crede că, în iarna 1968-’69, stăteam - cu mai mulţi colegi de la Radiodifuziune -  la  restaurantul  ziariştilor, „Mărul de aur”, împreună cu actorul Ludovic Antal şi  scrii­torii Petre Pandrea, Alexandru Drumeş, Radu Gyr, Nichifor Crainic… Pe Calea Victoriei, azi în spatele unor blocuri, o casă cu colonete, unde, totuşi, noi cei care făceam emisiuni literare nu ajun­geam decât foarte rar.


 Toţi cei pe care i-am pomenit erau nişte taciturni, cu excepţia lui Ludovic Antal, mereu gata să po­ves­tească vreo snoavă. Şi Petre Pandrea mai evoca  întâmplări din avocatură sau de la casa şi grădina sa din Periş, restituite atunci printr-un miracol; se plângea că i se culegea liliacul sau că i se furau cireşele până la distrugerea pomilor. Odată, aflat mai multă vreme pe-acasă, i-a chemat pe bănuiţii hoţi şi i-a pus să culeagă cireşe după plac, de asemenea să facă buchete de liliac  - „Dar vă rog să nu rupeţi pomii!”. Ce figuri vor fi  făcut aceştia, ca în filozofia  asiatică  a victoriei prin acceptare. Tot Pandrea  ne-a povestit despre Ionel Teodoreanu, cel care, e drept, nu fusese închis, dar a murit în iarna cumplită din 1954 cu o sacoşă goală în mână, căutând o pâine „la liber” (era  vremea cartelelor). Povestea cum lui Ionel Teodoreanu îi revenise din oficiu rolul de apărător în instanţă a unui criminal odios, Vasiliu. Acesta îşi omorâse ambii părinţi, încercând apoi să-i dizolve într-o groapă cu var. (E criminalul care a văzut, totuşi, libertatea: după ce a fost scos din puşcărie şi i s-a pus un pistol în mână, să facă ordine în Ferentari, unde nu se mai putea pătrunde de hoţi şi de cuţitari). La proces, Ionel Teodoreanu, văzând că Vasiliu nu mai avea nici o şansă, probatoriul  crimei fiind cât se poate de grav şi de sigur, ar fi zis, la bară: „Dar, închipuiţi-vă, onorată instanţă: acest biet om este un orfan şi de mamă, şi de tată!”.


Mi-l amintesc pe Petre Pandrea cu o figură de haiduc, cu mustăţi lungi, răsucite; avusese dreptate Călinescu spunând că are o înfăţişare de kurd şi că în urma lui parcă aude herghelii de cai. Caracterizare ce nu i-a plăcut lui Pandrea, încât, la întâlnirea celor doi, nu departe de Capşa, a avut loc un adevărat duel cu bastoanele. Vi-l închipuiţi pe Călinescu mânuind bastonul?


Nichifor Crainic (despre care alţi „eliberaţi” povesteau lucruri cumplite, că ar fi fost  pus de gardieni să cânte cocoşeşte pentru un blid de terci) era acum un bătrânel cu pălărie şi costum alb, ca în schiţele lui Caragiale. Trecuse, desigur, prin  atât de multe, încât devenise foarte, foarte tăcut. Te uitai la omuleţul din faţa ta şi nu-ţi venea să crezi că el a fost corifeul unei gândiri de dreapta dinainte de război, spirit polemic de temut, alături de Pamfil Şeicaru.


 De fapt, prudenţa tăcerii lui  ne molipsise pe toţi… Singura „abatere de la etica socialistă” era produsă de Ludovic Antal, el, care nu făcuse închisoare şi care recita, ca şi în alte dăţi, Doina lui Eminescu. Era un bărbat brunet, dârz, se spune că de origine ceangău; a murit după suferinţe incredibile, cu scheletul măcinat de boală. Dar, pe atunci, făcea haz de necaz;  îi plăceau calambururile. Îmi amintesc, de pildă, că unul dintre colegii noştri, enervat de nepunctualitatea actorului (artist bucureştean, ce mai!) a strigat: „Pe acesta să nu-l mai văd un an!”. Ludovic Antal avea să revină  mult mai repede, chemat la o emisiune peste vreo două luni, glumind: „Am fost interzis de Onan”.  Era greu să faci emisiuni fără  acest actor care recita din Eminescu ore întregi, fără carte; cred că îl ştia în întregime pe dinafară. Pozitiv şi aventurier: ultimul lui concubinaj fu­sese cu o vânzătoare de la Loz în Plic, descoperită nu se ştie cum, pe la o gheretă din preajma Radio­difuziunii. După moartea lui, mulţi dintre noi tresăreau văzând pe stradă, în diferite ipostaze,  bine cunoscutele costume şi „fâşul” lui Antal, pe care fosta amantă (locuind mai departe în aceeaşi  casă) le transfera pe rând către diverşii amanţi ulteriori.


Alexandru Drumeş era de o politeţe excesivă. Cu greu puteai să vezi în el pe autorul  popularelor best-sellers „Elevul Dima dintr-a şaptea“, „Invitaţie la vals“ „Scrisoarea de dragoste“.  Cel puţin, Invitaţia avusese 35 de reeditări, azi  aşa ceva pare  de necrezut! În acea perioadă, ne spunea că tocmai a terminat o povestire  despre Iancu Jianu.


Cât despre Radu Gyr, de la venire şi până la plecare, el doar tăcea, tăcea, tăcea. Sub părul  vâlvoi, roşcat, chipul pistruiat, impasibil, aproape nu se lumina niciodată într-un surâs. Poeziile lui nu le ştiam decât din auzite, fragmente.  Voi n-aţi fost cu noi în celule”… şi „Azi noapte Isus mi-a intrat în celulă” se recitau în şoaptă.


 După 1989 am citit, în diverse cărţi „de sertar”, despre Aiud şi Canal, prin câte trecuseră tăcuţii noştri convivi. Decenţi, păţiţi sau pur şi simplu doritori să uite trecutul, ei nu vorbeau niciodată despre suferinţele lor. Păreau echilibraţi,  relativ  sănătoşi.  Colegii de la Radio se minunau:


- Uite, cât au suferit şi, totuşi arată mai bine decât noi.

- Păi, lasă că şi noi… a trebuit să suportăm… libertatea…
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul