Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Moţi, cel mai mare portar al tuturor timpurilor

        Gelu Negrea

Cred că suntem singurul popor din lume în stare a fi capabil să piardă fără să crâcnească un război regional sau chiar mondial, dar care nu va ierta niciodată duşmanului de moarte detaliul că, la o îngrămădeală oarecare, respectivul i-a tras celui de al nouă sute de mii cinci sute treizeci şi şaptelea dezertor cozorocul de la caschetă peste ochi, făcându-i şi o aluzie licenţioasă la partea fe­minină a familiei (mamă sau nevastă, nu s-a înţeles prea bine, fiindcă bestia vorbea altă limbă decât engleza). Despre asta la noi se va tăia firu-n patru decenii în şir, conchizându-se, într-un final apoteotic, că marea umilinţă n-a reprezentat-o dureroasa înfrângere, ci gestul revoltător că ăia ne-au pălărit turtia istorică fără pic de jenă. Vreau să spun, cu alte cuvinte, că avem inculcată în genă vocaţia pierderii în amănunte periferice şi a ignorării belfereşti a ansamblului, a perspectivei macro. De-asta în aritmetica trecutului nostru se contabilizează puzderie de victorii glorioase care, puse una lângă alta, configurează oximoronic sute de ani de ocupaţie străină a strămoşeştilor neîncovoiate meleaguri...


Aceste consideraţii abisale mi-au fost induse subli­minal de vacarmul ce a cuprins România fotbalistică vizavi de cardinala dilemă: a comis au ba un henţ sancţionabil fotbalistul Cosmin Moţi la faza aceea din meciul Gaz Metan Mediaş – Dinamo de sâmbătă, la scorul de 1– 0  în favoarea gazdelor? N-o să vă plictisesc, deocamdată, expunându-vă (şi) părerea mea despre asta – au făcut-o deja cu patos analitic şi aplomb polemic ziarişti, conducători de cluburi, foşti arbitri, foşti jucători, eterni băgători de seamă, trecuţi, prezenţi şi viitori invitaţi prestigioşi la talk-show-uri de profil. Refuz înscrierea în angrenajul acestei veritabile maşinării naţionale de dat cu părerea din motivul simplu că mie unul nu mâna lui Moţi mi se pare a fi problema, ci – pardon de expresie – întreaga anatomie şi fiziologie a soccerului mioritic. Încrâncenându-ne să argumentăm (in)corectitudinea unui arbitru, pierdem din vedere faptul că, la Mediaş, Dinamo a jucat prost în majoritatea timpului (cu excepţia unor perioade în care a jucat lamentabil) şi că sunt şanse mari ca băieţii lui Borcea să ne (scuzaţi...) reprezinte la toamnă în Champions League. Faţă cu această perspectivă înfiorătoare, un penalti neacordat (cu sau fără acoperire regulamentară) e un bagatel lucru, e o nimica toată. Când te numeşti Dinamo şi vizezi explicit confruntarea cu Manchester United, cu Internazionale Milano sau cu F. C. Barcelona, dar nu poţi să baţi cu 5 – 0 un Gaz Metan Mediaş retrogradabil, indiferent unde se dispută meciul, eşti fie inconştient, fie farsor. În ambele cazuri, cineva ar trebui să te tragă duios de mâneca tricoului şi să-ţi explice metodic că pe marile bulevarde ale fotbalului european se circulă cu autotu­risme de mare capacitate, nu cu trotinete cu o singură roată, şi aia fără spiţe. Drama reală a campionatului nostru nu rezidă într-un punct câştigat (eventual) fraudulos de o echipă sau alta, ci în lipsa cronică de valoare, în imposibilitatea de situare a tuturor formaţiilor noastre în proximitatea ideii de performanţă continentală. Pe cale de consecinţă, super-drama Ligii lui Dumitru Dragomir este că nu doar Dinamo, ci şi Steaua    (0 – 1 la Braşov), C.F.R. Cluj (1– 0 la Buzău) sau Universitatea Craiova (0 – 0 acasă cu Gloria Bistriţa) sunt devastate de aceeaşi impotenţă stânjenitoare, înotând gâfâit şi anemic într-o competiţie mediocră, dacă nu mai rău. Fotbalul românesc de club acuză o profundă criză de sistem care nu se va vindeca în vecii vecilor cu paleative soft şi artizanale încropeli sezoniere.


În urmă cu câţiva ani, s-a bătut insistent monedă pe faptul că n-avem rezultate în arena internaţională pentru că dragii noştri fotbalişti nu sunt plătiţi la nivelul omologilor lor din Vest. Salariile au crescut vertiginos, transferul unei vedete din Liga secundă a ajuns mai cos­tisitor decât al unui jucător din Argentina sau Columbia, dar saltul calitativ întârzie şi nici la orizont nu se între­zăresc semne dătătoare de optimism pe termen scurt şi mediu. Cred că astea sunt problemele care ar trebui să ne preocupe şi cărora s-ar cuveni să li se caute soluţii, nicidecum biomecanica mâinii lui Moţi sau nevricalele de fată bătrână ale lui Ghionea şi Lucescu jr. Viitorul sună prost, iar statul mai diminuează şi el după posibilităţi costelivul de doi bani speranţă cu care ne mai făceam iluzii, reducând la numai o oră pe săptămână activitatea sportivă din şcoli. Cu aşa bază, vai de suprastructură!

P.S. Ca bonus, fiindcă aţi fost cuminţi, vă propun, apropo de faza de la Mediaş, o judecată edificată pe aritmetica cea mai simplă. O minge şutată cu intensitate medie prinde o viteză de circa 80 km/h. Asta înseamnă că ea parcurge distanţa de circa un metru care-l despărţea pe atacantul ardelean de apărătorul lui Dinamo într-un timp egal cu 225 de sutimi dintr-o secundă. Nu numai Cosmin Moţi, dar nici cel mai mare portar al lumii din toate timpurile nu putea (şi în cădere fiind...) să interpună mâna intenţionat exact pe traiectoria balonului. Fizic vorbind, este imposibil. Aşa cum imposibilă era şi retragerea mâinii din calea mingii. (Încercarea de a se juca fotbal cu membrele superioare în poziţia de drepţi nu s-a soldat cu rezultate satisfăcătoare...). În faza aceea am avut de-a face cu o brodeală chioară şi nimic mai mult decât atât.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul