Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Silviu Nicolae Spirescu : Am copilărit pescuind în Dunăre, la Porţile de Fier

        Iolanda Malamen

 


Născut la 26 noiembrie 1977 în Bucureşti


 


• Licenţiat al Universităţii Naţionale de Arte (U.N.A.), 
Bucureşti - Secţia Sculptură; clasa prof. Paul Vasilescu. Expoziţii :


• 2000, 2001, 2002, 2003 – Expoziţie de grup – Sala Teatrului Municipal (Drobeta - Turnu Severin);


• Septembrie 2002 - Expoziţie de grup – Rotonda Muzeului  Literaturii Române, Bucureşti;


• 2003-2007 – Expoziţii în cadrul Universităţii Naţionale de Arte;


• 2005 - Realizarea trofeului pentru Premiul Perpessicius, acordat de Muzeul Naţional al Literaturii Române, Bucureşti;


• Martie 2006 – Expoziţie de grup – Teatrul Naţional Bucureşti;


• Ianuarie 2007 – Expoziţie de grup (alături de Paul Vasilescu, Mircea Spătaru, Darie Dup) – UNA Galeria;


• Octombrie 2007 – Expoziţie de grup – Căminul Artei, Bucureşti;


• Noiembrie 2007 – Participant la Salonul de Sculptură Mică,  Galeria Apollo, Bucureşti;


• Noiembrie 2008 – Participant la Salonul de „Desene de sculptori” – Galeria Apollo, Bucureşti;


• Decembrie 2008 – Participant la „Salonul de sculptură mică” –  Galeria Apollo, Bucureşti;


• Decembrie 2008 – Menţiune la „Bienala de Arte Plastice  Gheorghe Petraşcu”.


• Decembrie 2008 - Ianuarie 2009 – Expoziţie personală: PA HA R – Căminul Artei, Bucureşti;


 


 


Iolanda Malamen: Silviu Spirescu, îţi aminteşti când ai văzut prima oară o sculptură?


 


Silviu Spirescu: Eram puţin mirat de portretele din oraşul meu. Copil fiind, nu le prea înţelegeam utilitatea şi nu pricepeam de ce trebuie să faci cuiva portretul sau bustul. Mai erau şi câteva nonfigurative, din câte ţin minte, rămase, probabil, din taberele de creaţie. Dar pe acelea le găseam oarecum fireşti. Probabil, când eşti mic, eşti mai indulgent la abstractizarea temei.


 


I.M. Ce ştiai despre sculptură când ai dat examen la Facultatea de Arte?


 


S.S. Despre sculptură ştiam atât cât ar fi trebuit să ştie oricine se pregătea să meargă la Facultatea de Sculptură. Mă preocupa mai mult partea tehnică a sculpturii, adică modul în care se comportă materialele şi permisivitatea lor în a fi transformate. Astfel, m-am lipit de unele şi îndepărtat de altele.


 


I.M. Eşti, cum s-ar spune, un copil al Dunării. Dumnezeu te-a fericit cu un ţinut de rai…


 


S.S. Eu am copilărit pescuind în Dunăre, la Porţile de Fier. Acolo, într-adevăr, este raiul pentru mine. Copilăria contează enorm în formarea ca artist, chiar dacă la asta se adaugă noi şi noi experienţe. Sunt, însă, convins că sensibilitatea născută în copilărie este definitorie.


 


I.M. Ai intrat la Universitatea de Artă, dornic să adaugi talentului informaţia şi rigoarea la care aspirai. Le-ai găsit?


 


S.S. Facultatea a fost  o etapă care pe mine personal m-a marcat în bine. M-a ordonat. În sculptură trebuie să ai o rânduială anume şi o rigoare absolut necesare, pe care, până la urmă, le poţi deprinde şi din experienţa de lucru. De rigoare didactică în facultate, nu prea pot vorbi.


 


I.M. Ţi s-a impus să urmezi un anume drum?


 


S.S. Fiind, totuşi, o meserie vocaţională, nimeni nu mi-a impus o anumită cale de urmat.


 


I.M. Te-ai simţit eliberat/dezorientat, la absolvire?


S.S. M-am simţit debusolat. De aceea, am lucrat cu un fel de febrilitate, am iniţiat şi un proiect, dar, sculptura fiind o artă scumpă, a trebuit să găsesc fonduri şi sponsorizări ca să deschid prima expoziţie personală.


 


I.M. Am văzut că nu te opreşti numai la bronz, lemn şi marmură, materiale îndeobşte îndrăgite de sculptori.


 


S.S. Eu mă exprim plastic de obicei punând în relaţie materialele, astfel încât, să realizeze un contrast vizual puternic. Cel mai des, folosesc acum fierul şi contrastul dintre acesta şi paie.


 


I.M. Ce simţi că ai adus cu tine din ţinutul natal?


 


S.S. Influenţa cioburilor şi a desenelor în pământ. Pe malul de la Schela Cladovei există şi acum o mul­ţime de vase sparte desenate, din cultura epipaleolitică Schela Cladovei. Când eram mic, culegeam cioburi, încercând să le unesc asemenea unui puzzle. Mă fascinau. Cred că m-a influenţat mult lucrul ăsta.


 


I.M. Tema celei mai recente expoziţii a ta a fost de altfel ,,Paharul“.


 


S.S. Motivul paharului l-am avut, într-un fel, în subconştient, fiind influenţat de vasele de care vorbeam mai înainte, pe care tot încercam să le recompun din cioburile de pe plaja de la Schela Cladovei.


 


I.M. Te-au sedus şi semnificaţiile lui.


S.S. Paharul în sine poate avea atât semnificaţie religioasă, cât şi laică. Numai că pe mine m-a interesat să folosesc paharul modificându-i materialitatea şi umplându-l de materialul din care l-am făcut. Aşa am ajuns să creez pahare pline din fier, pe care le-am pus în contrast cu pahare pline cu paie. Motivul paharului l-am reprezentat şi în desene făcute în pământul umed, desene pe care le-am copiat şi turnat în fier. M-am folosit atât de pozitiv, cât şi de negativ.


 


I.M. Expoziţia recentă de la ,,Căminul Artei“ mi s-a părut închegată şi bine structurată. Iar desenele în fier au impresionat.


 


S.S. Rezultatul a fost interesant; plin-golul era legat şi de utilitatea paharului în sine. De fapt, aceste coji de fier desenate semănau cel mai mult cu nişte cioburi vechi.


 


I.M. Eşti un tânăr membru al UAP, într-o perioadă mai gri a acestei instituţii. Ai vreo aşteptare specială de la ea?


 


S.S. Păi, dacă stau să mă gîndesc bine, nu pot avea nicio aşteptare de la o Uniune care nu poate să ofere aproape nimic. Pentru UAP este o perioadă mai grea, se pare. Asta poate şi pentru faptul că fiecare artist încearcă să se manifeste mai mult pe cont propriu. Oricum, în trecut, după câte ştiu, Uniunea Artiştilor Plastici era mult mai consolidată, mai puternică. Dar, mă rog... acum sunt alte vremuri.


 


I.M. Care este maestrul tău fără egal, în sculptură?


 


S.S. Da, ştiu, se obişnuieşte să ai un maestru. Sau maeştri... Am admirat şi admir mulţi creatori. Am avut şi voi avea de învăţat de la mulţi artişti. Toţi aceştia pot forma noţiunea de maestru. Nu unul singur, ci suma tuturor celor care m-au influenţat. Dar, vedeţi, orgoliul îmi este infinit prea mare ca să nu mă consider în sinea mea superior tuturor. Chiar dacă, evident, nu e aşa. În fond, aşa simte orice artist, iar asta ne dă putere să creăm.


 


I.M. Unde te vezi deschizând o amplă expoziţie?


 


S.S. Undeva unde lucrările să rămână definitiv. Ar fi ideal să îmi concept lucrările astfel încât, aşezate undeva, să formeze în jurul lor un microclimat. Adică tot ce se va întâmpla ulterior în jurul lucrărilor să fie determinat de acestea. Ideea de monument, aşa cum se mai înţelege astăzi pe la noi, nu o îmbrăţişez prea tare şi sunt uimit cum unii sculptori văd ca pe o realizare maximă conceperea unui astfel de concept. Ne întrecem în a fi meseriaşi, nu în a fi artişti. E drept că nici cei care comandă lucrările destinate spaţiului public nu riscă să aşeze în văzul lumii creaţii de concepţie întru totul proprie a artiştilor. Alternativa la monumentele cu temă impusă nu prea există la noi. Iar asta este şi din vina noastră, a artiştilor tineri. Eu ştiu că nu am fost edu­caţi să ne impunem propriile concepţii plastice spre a fi finanţate. În fond, nu a avut cine să facă asta. Şi cei care au terminat de curând facultăţi de arte înţeleg ce vreau să spun. Ne trebuie o voinţă şi o luciditate infinite pentru a ne impune ideile noastre, zic eu, proaspete.


 


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul