Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Fenomenologia meteo la Caragiale

        Gelu Negrea


Există în volumul Momente, din 1901, două schiţe – Căldură mare şi Petiţiune – scrise cam în aceeaşi perioadă, care n-au fost foarte frecvent alăturate, deşi au numeroase puncte comune. Acţiunea ambelor este, din perspectivă epică, la fel de sărăcuţă, limitată, practic, la un lung dialog şi se bazează pe confuzia creată de o falsă certitudine. Şi Domnul din Căldură mare, şi Nae Ionescu din Petiţiune descind dintr-o geografie indefinită, în toposuri necunoscute, străine. Amândoi rătăcesc, de fapt, în câte un labirint: primul, al unei inextricabile nomenclaturi stradale, secundul, în acela al încrengăturii sectoriale din sistema administraţiei publice centrale. Niciunul nu este aşteptat, motiv pentru care accesul dinspre exterior către spaţiul interiorităţilor vizate se consumă după logica asediului: pentru o vreme, biroul Regiei Monopolurilor Statului şi domiciliul amicului căutat pe strada Sapienţii nr. 11 bis rămân citadele impenetrabile, tăcute, ostile, ambii vizitatori fiind siliţi repetat să-şi afirme în chip zgomotos şi chiar agresiv intenţia de a intra. Nici Domnul, nici Nae Ionescu nu sunt implicaţi la modul personal în acţiunile şi demersurile întreprinse. Ei nu sunt purtători ai propriilor mesaje, ci intermediari sau substituţi conjuncturali, de gradul II, ai altor substituţi („amicul cu afacerea ştiută”, respectiv, Ghiţă Vasilescu – alt amic), ambii posesori, la rându-le, de mătuşi, abia ele cu probleme veritabile. De natură cadastrală, pare-se, rubedenia unuia şi de asistenţă socială a celuilalt. (Multe personaje ale lui Caragiale funcţio­nează la nivel social indirect, prin delegare de competenţe existenţiale; viaţa lor e în altă parte...). Dialogurile dintre parteneri sunt la fel de dezlânate, de vagi, de aberante... şi lista apropie­rilor posibile dintre cele două momente ar putea continua.


Despre rolul toridului în Căldură mare s-a scris o întreagă literatură; Petiţiune, în schimb, n-a generat aceleaşi orgii interpretative. Să se întâmple aşa pentru că în prima căldura este mult mai mare decât în secunda? Să vedem...


Sugestia caniculei este aici destul de precară, ea reducându-se la două enunţuri explicite („Termometrul spune la umbră 33° Celsius... Subt arşiţa soarelui, se opreşte o birje, pe strada Pacienţii, la numărul 11 bis, către orele trei după-amiază”) şi alte două aluzive („Un domn se dă jos din trăsură şi cu pas moleşit s-apropie de uşa marchizei...”; respectiv: „[Un sergent de stradă] S-a descălţat de cizme, să-şi mai răcorească picioarele”). Asta-i tot! Sau chiar mai puţin, fiindcă nu scrie nicăieri că moleşeala din pasul Domnului este generată de căldura de-afară, fie ea mare, mică sau medie; e o simplă presupunere. Sau, cel mult, un exerciţiu deductiv la capătul căruia, însă, se conturează o probabilitate, nicidecum un adevăr indubitabil. De unde ştim noi că Domnul n-are pasul moleşit de alcool, de exemplu? Sau de oboseala unui drum lung ori a unei ocupaţiuni recente care îl epuizase fizic? Şi mai e un detaliu deosebit de interesant: pe parcursul dialogului, cei doi protagonişti din Căldură mare nu se sinchisesc absolut deloc de temperatura de-afară, nici Domnul, nici Feciorul nu fac vreun gest sau vreo remarcă din care s-ar putea deduce faptul că sunt deranjaţi ori că percep, măcar, într-un fel sau altul, canicula. Destul de ciudat lucru, trebuie să fiţi de acord...


Să comparăm această firavă recoltă de referinţe textuale cu situaţia din Petiţiune privită, fireşte, din acelaşi unghi. Statistic, cel puţin, diferenţa este copleşitoare. Citez: „E toiul verii, când serviciile publice încep la 7 dimineaţa şi sfârşesc la 2 d.am. Toată noaptea a bântuit căldură apăsătoare şi acuma, pe un cer senin, a răsărit soarele ameninţând cu groaznică dogoare. Ce are să fie peste zi?” Nu ştim cu precizie ce va fi peste zi, dar în dimineaţa cu pricina e prăpăd. La „7 ceasuri fără 10 minute”, funcţionarul aflat la birou în aşteptarea orei de deschidere, deja „se şterge de sudoare”. În „oblonul lăsat” al ghişeului se aud primele ciocănituri. Omul „se uită la ceasul său, regulat adineaori după cel oficial: 7 fără 5 minute. Dă din umeri, se şterge iarăşi...”. După o scurtă pauză, „ciocăniturile (...) încep cu mai multă tărie şi insistenţă. Impiegatul dinăuntru se uită iar la ceas: 7 fără 2 minute. Dă din umeri, se şterge de sudoare şi-şi urmează gândurile intime...” În fine, ora deschiderii soseşte şi, după incidentul cu „geamul mobil, care pică peste gâtul domnului ca tăişul unei ghilotine”, solicitantul este poftit în birou. „E asudat şi prăfuit; mişcările i sunt nesigure ca şi articularea vorbelor”. Odată aşezat la birou, domnul Nae Ionescu cere primul pahar cu apă pe care „îl soarbe întreg pe nerăsuflate”, apoi, imediat, pe al doilea. Ia de pe masă batista impiegatului, se şterge la gură, dar şi „pe frunte”, mai cere un pahar cu apă pentru că „E cald al dracului!”, îl primeşte şi pe acesta înghiţindu-l, aşijderea, „pe nerăsuflate”, apoi încă unul, şi încă unul...


Chiar şi fără sublinierile mele, este evident că în Petiţiune, senzaţia de torid, de torpoare este mult mai accentuată decât în Căldură mare, ea fiind – nota bene! – resimţită ca atare în mod explicit şi de personajele schiţei. Astfel stând lucrurile, mă întreb (retoric şi nu tocmai): de ce, oare, între intensitatea caniculei depistabilă în cele două texte şi volumul de speculaţii literare afe­rente se instituie un raport de inversă proporţionalitate? (...)


Sub semnul toridului se consumă şi cumplita noapte din Grand Hotel „Victoria Română”: „...Numărul 9 – odaia mea... E o căldură înăbuşitoare înuntru...”, notează de la început autorul şi această senzaţie de exces învăluie ca un clopot încins întreaga desfăşurare de întâmplări ulterioare. Sfârşitul nopţii infernale reprezintă eliberarea din imperiul arşiţei, ieşirea de sub teroarea calorică: „În câteva minute sunt afară la câmp. Ce dimineaţă! ce răcoare!...”. În Ultima oră!..., la Sinaia ne întâmpină o „vreme splendidă, deşi prea călduroasă...”; „o zi de arşiţă” precede seara destinată spectacolului animalier organizată de bărbatul din Un artist; abia intrat în berărie, amicul X... din schiţa cu acelaşi titlu exclamă: „– Uh! (...) grozavă căldură azi!...”, iar naratorul confirmă: „– Grozavă!”; în Situaţiunea întâlnim un dialog aproape identic:
– Teribilă căldură a fost astăzi! zice Nae, ştergându-se de sudoare. – Teribilă! Răspunz eu” (naratorul, adică). Au dreptate amândoi. O confirmă şi autorul: „a fost o zi îngrozitor de fierbinte”; cucoana Lucsiţa din La Moşi... se vaită deznădăjduită: „– Uff!... Teribilă căldură! mor!”; deşi în Bůbico... acţiunea se petrece la vreme de noapte, când temperatura mai scade, orişicât, domnul aflat în vagon cu stăpâna patrupedului canin se plânge: „– ...Aici e prea cald”; „la sfârşitul lui mai”, în Iaşii cuprinşi de febra alegerilor ge­nerale din Monopol... se înregistrează o temperatură-record: „...Peste 43 de grade; aproape să se coaguleze albumina!”; flăcăul din Ion... poposeşte la han „pe un zăduf de nămiez”; în Una-alta, „căldura de care este năbuşită Capitala” atinge intensităţi „tropicale”; [Calendar] menţionează în iulie pe Dâmboviţa depăşirea recordului ieşean de temperatură estivală: „Căldura creşte: 45 de grade. Primăria ia măsuri ca stropitorii stradelor să administreze trecătorilor asudaţi câte o duşe rece”; în Dascăl prost, naratorul avertizează: „Azi o să fie o căldură... mai teribilă ca ieri... S-a pus pe călduri... O să ne topim vara asta...”; prin Meteorologie bântuie seceta: firesc, de îndată ce „de două luni n-a dat o picătură de apă”; O plimbare la Căldăruşani se întâmplă în condiţii de „multă zăbuşeală, o dogoreală de soare îngrozitoare”; nici în Europa lucrurile nu stau mai bine, după cum ne asigură un personaj din Scrisorile unui egoist:E prea cald la Paris”; „splendida şi generoasa zi de vară” din Gazometru stârneşte cuvenitele lamentări, dar şi aprecieri superlative: „– Uf! Ce zăduf! (...) – Teribel! (...) – Zăduf regal, domnule!”; motivul pentru care Mitică se decide să plece „la băi... în Europa” îl reprezintă „căldurile dro­picale” de acasă; călătoria spre Pesta din Lună de miere începe „pe-nserate”, dar „după o zi foarte călduroasă”, ale cărei urmări persistă: „E foarte cald în vagon...”; poemul în proză Orgie antică oferă varianta parodică a toridului: „E cald. Cuptor. E Ilie Pălălie”. La această temperatură poetul „se şterge de sudoare” prozaic, simţindu-şi lira „cam lăbărţată de căldură”; în fine, dar nu în ultimul rând, Dă-dămult... mai dă-dămult este şi ea scăldată în arşiţă: „...Cald. Căldură mare. Cuptor. Zăbuşeală, năduşeală, toropeală, topeală”. Şi încă o dată, mici variaţiuni pe-aceeaşi temă: „...Cald. Căldură. Cuptor. Zăbuşeală. Năduşeală. Piroteală. Toropeală. Topeală. Tâmpeală”.


Lumea lui Caragiale este, după cum se vede, scăldată în valuri de temperaturi excesive. Eroii săi sunt victimele caniculei care funcţionează ca agent de presiune fizică şi psihică. Clima caragialiană nu este, ca să spun aşa, realistă, nu se înscrie în parametrii normalităţii, ai fenomenologiei naturale. Pare că şi-a ieşit, shakespearian, din ţâţâni. Este o prezenţă, o realitate în sine, care se interpune între subiectul literar şi adevărata realitate ale cărei forme sunt dizolvate, frânte, tulburate, corupte, modificate. Acţiunea sa generează o subiectivizare tensionată a percepţiei contingentului. Poate că lumea lui Caragiale nu este atât de ciudată cum pare; ciudată este imaginea ei – dilatată, mişcată şi distorsionată de căldura prea mare. În zilele fierbinţi ale verii nu mai vedem foarte clar, conturul obiectelor devine volatil, se înceţoşează şi intră într-o dinamică proprie, fantomatică, nenaturală. Atmosfera de fantasticitate insidioasă despre care vorbeşte Eugen Simion nu este o invenţie, nici o exagerare. Doar exemplul ales nu este cel mai bun: Căldură mare nu conţine indicii că revărsarea calorică ar produce efectele care i se pun în seamă. Absurdul ca rezultantă a temperaturii ridicate (nici măcar a celei mai ridicate din proza lui Caragiale!) nu reprezintă deloc ideea cea mai inteligentă emisă de critica românească!


Dar nu numai căldura, ci întreaga fenomenologie meteo în care evoluează personajele lui Nenea Iancu se defineşte prin intensitate şi persistenţă împinse până către limita insuportabilă a terorii. În La hanul lui Mânjoală, un „vifor mare” creşte treptat, preschimbându-se în „prăpăd”; finalul crâncen din În vreme de război se derulează pe fondul „viforului care urlă în noaptea grozavă”; în O cronică de Crăciun plouă, ninge, îngheaţă, se topeşte; vifor orb”; tabloul care încheie schiţa este situat în cadenţe poematic-bacoviene: „Ş-afară-i grozav... /şi plouă şi ninge, /şi pică şi-ngheaţă... /o zloată cumplită... /un vifor nebun... /o vreme, prăpăd!...”; O blană rară se deschide, asemenea, cu un pastel hibernal în gamă înfricoşătoare: „E ger şi ceaţă... ceaţă-ngheţată... o vreme să nu scoţi cîine afară. Lumina fanarelor, roşie, e îmbrobodită într-o stranie aureolă irizată” etc. Totul transpiră violenţă şi excesivitate, ca într-un apocaliptic sfârşit de lume.


Deconcertantă este şi modificarea celeră a regimului meteorologic la intervale extrem de scurte. După zile cu „peste 43 de grade; aproape că se coagulează albumina”, peste Iaşii sfârşitului de mai se abate o ploaie diluviană „un potop... să crezi că s-au rupt băierile firmamentului”: „De cu noapte a-nceput a turna, şi toarnă... Pieţele, ogrăzile, locurile virane sunt mări şi lacuri; uliţele fluviuri şi niagare... Caii înoată; birjile plutesc; tramvaiele par nişte vaporaşe de curse intraurbane, ca la Hamburg” (Monopol). La fel, în Lache şi Mache, pe parcursul a numai douăzeci şi patru de ore, timpul (în sens meteorologic) oscilează ameţitor: „În acea zi, vremea s-a stricat, cerul s-a tulburat, şi cu trăznete înfricoşate a căzut ploaie şi piatră cât oul de gâscă asupra Bucureştilor, după care s-a arătat pe cer şi o cometă cu coada zbârlită...”, respectiv: „...Cerul se însenină peste tot, trăsnetele şi grindina se depărtară, iar steaua cu coadă pieri de pe cer...”.


Rareori, atunci când este consemnată, meteorologia caragialiană se dovedeşte calmă, senină, echilibrată, coerentă. Dimpotrivă: fenomenele sunt divergente sau se consumă la parametri cantitativi şi de intensitate superlativi, aproape nepământeşti în teribila descătuşare a elementelor. Nu aflăm aici nimic din fizionomia temperat-continentală a climei româneşti aşa cum o desenează tradiţional manualul de geografie. Aspectul său este mai degrabă artificial, livresc, făcut să intrige, să şocheze şi, parcă, să confirme spusele lui Călinescu despre climatologia romantică: „...E caracterizată prin furtuni, ploaie, ceaţă, secetă, catastrofe (...) sau regim torid”.



(Fragment adaptat din volumul în pregătire
Marea manipulare: Caragiale şi dublul său)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul