Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

O babă neautentică

        Felix Nicolau

Cred că mult lăudata infuzie de sociologie din romanele lui Dan Lungu este exact punctul lor slab. Dovadă Sunt o babă comunistă, Polirom, 2007, excelent documentar al trecerii de la comunism la postcomunism, dar prea puţin roman. Din nou se ridică întrebarea: ce mai este romanul actual? Nu ştiu cine ar risca un răspuns cu pretenţii de definiţie. Eu nu. Dar putem aproxima condiţia actuală a acestei specii indicînd ce nu este roman. De exemplu, o formulă inovatoare poate compensa deficienţele de construcţie. Pulverizarea personajelor poate fi făcută cu scopul de a intensifica viziunea ş.a.m.d.


Ce vrea prolificul Dan Lungu în această carte este să reconstituie atmosfera unei epoci practicând studiul mentalităţilor. Focosul literar este asigurat de viziunea parodică, caricaturală pe alocuri. În centru, ca personaj-narator, stă – coloană dorică – ţăranca fugită din sat de copilă şi ajunsă muncitoare cu carnet de partid la un atelier de confecţii metalice. Luate separat, multe capitole sunt captivante prin pitorescul lor. De exemplu, reconstituirea copilăriei săteşti cu pregătirea tezicului pentru tipărit pereţii, prin călcături şi frământarea turtelor din bălegar cu paie.


Corectă este şi înregistrarea mentalităţii ţopârlanilor care vor să uite cât mai repede de unde au plecat. Exagerările bufone nu sunt întotdeauna fericite. Dacă izbucnirea: „Vreau la oraaaş!” este motivată situaţional, vizita ginerelui canadian în târgul moldovenesc este redată cu umorul naiv al lui Voltaire: „în oraşul nostru, un negru e mai exotic decât un extraterestru”.


Problemele legate de umor sunt şi mai vizibile în capitolele împănate cu bancuri (răsuflate) despre cuplul Ceauşescu. Cei care am supravieţuit perioadei ştim bancuri mai bune. Cei mai tineri preferă alt gen „bancar”. Acelaşi veşnic impas al literaturii române contemporane: cui se adresează ea de fapt? De aici derivă următoarea întrebare: mai este scriitorul un om actual? Poantele şi şotiile de atelier ale lui nea Mitu par nişte confecţii metalice. Şi, colac peste pupăză, mai vine şi concluzia autoîncurajatoare: „mare figură nea Mitu!”. Mă încearcă o uşoară panică utilitaristă, ca după lectura manifestului urmanovian.


Dar marea gafă a romanului esta limbajul şi aprecierile ideologice deosebit de acurate ale „babei comuniste”. După ce se încăpăţânează să voteze cu „foştii”, rezistând presiunii la care o supun neamurile, nostalgica îşi face procese de conştiinţă: „ea nu s-a gândit că era un partid criminal. Carnetul de partid l-a ascuns în spatele icoanei”. Iată şi o eschivă utopică demnă de un cad(av)ru didactic de la fosta Academie Ştefan Gheorghiu: „eu vreau un comunism fără comunişti”, adică fără politruci şi habotnici. Desigur, e modul normal de exprimare/raţionare a muncitoarelor din atelierele patriei. O, da! Să mai zică cineva că educaţia marxist-leninistă nu le-a ridicat nivelul proletarilor!


Cristian Teodorescu îl vede pe prozator ca pe „un Creangă şcolit la Sociologie”. Parafrazându-l, eu aş zice că îl văd ca pe un Dimitrie Gusti şcolit la Socola. Ceea ce nu e de rău. Încă mai cred că viitoarele sale cărţi au şansa să fie mai bine închegate, mai autentice şi mai dezinvolte. Oricum, Sunt o babă comunistă rămâne un document de epocă.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul