Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Subminarea lirismului

        Cronicar

Gheorghe Vidican e un suprarealist blând („soft“ ar spune mulţi comentatori recenţi), cu o metodă şi o maşinărie poetică bine puse la punct. Poezia acestui autor, bihorean prin origine, ar putea fi situată între Dimov şi Petre Stoica, fără însă a promova densitatea onirică a primului şi fără a beneficia de intuiţia profundă a „sufletului“ lucrurilor, aşa cum o găsim la al doilea. Poetul din Mansarda cu vitralii se mulţumeşte în a ne oferi o lume de plastilină, unde totul e posibil, sub bagheta magică a unui absurd amuzant, care persiflează, în ultimă instanţă, excesele civilizaţiei şi birocraţiei de ultimă oră. Personificarea ar fi, astfel, legea de bază a universului său - caracterizat prin a fi o „democraţie părăsită de ordinea lucrurilor“ sau ca o „generoasă confuzie“, în care domnesc, fireşte, întâmplarea ori libertatea arbitrară, permiţând orice tip de asociere şi manifestare.


Drept urmare, în poemele lui Vidican, „subconştientul pietrei desenează“, „ceasornicul tulbură o idilă a colecţionarului de ibrice“, „statuile oraşului au cota zilnică de inflaţie“, meteoritul cade pe fluierul unui poliţist, „cimitirul muşcă din castitatea zidului“, „fereastra per­cheziţionează biografia lui goethe“, calculatorul cade în patima iubirii, roua latră la demnitatea fluviului, „o rochie albastră bandajează/ trupul şarpelui cu un surâs“. Şi lucrurile pot continua în acelaşi fel. Să nu ne lăsăm înşelaţi totuşi, pentru că avem de-a face cu un absurd controlat („eu însumi sunt dictator/ construiesc catedrale de ştiri/ perisflând internetul cu o formă sfe­rică a erorii“ sau, şi mai frumos spus, „în spatele poemului, poetul/ umezind trotuarul cu boabe de rouă obosită/ înlăuntru, cuvinte nepovestite“), menit, cu intenţie, să creeze şi să întreţină o atmosferă de confuzie şi de nonsens, de unde, surprinzător, nu puţine versuri scapă cu trupul intact, etalându-şi pe de-a-ntregul sugestivitatea. Iată câteva dintre exprimările lirice ale autorului absolut convingătoare: „răsăritul croşetat pe marginea dimineţii“, „în casa poemului meu/ nomade întâmplări răscolesc cuvântul“, „orgoliul mirose a carne,/ trădarea miroase a prieteni“, „desluşesc o muzică în pântecul sferic al copilăriei“, „ochii miros a răsărit“, „îmi desenez dimineaţa/ pe fumul din puşca vânătorului“.


Putem merge mai departe şi să analizăm mai îndeaproape „metoda“ autorului. Să luăm, de pildă, poemul femeile, p. 59. Poemul debutează cu un vers sentenţios (o definiţie), nu numai plauzibil, dar dovedind şi „lucrul“ la metaforă, deloc spontană: „fumul e un negoţ al hornului cu pădurea“. Al doilea vers, care juxtapune o altă realitate, fără nicio legătură cu prima, apare ca un aforism, aflat pe muchia banalităţii declamative: „femeile au revelaţia sfinţeniei“. Versurile 3-7 („au brevetat o nouă metodă/ de a produce uragane în chiuveta bucătăriei/ oferta zilei vorbeşte despre generozitatea calculatorului/ de a ascunde hormonii noii sale amante/ în buzunarul unui pictor de nuduri“) introduc tam-nesam absurdul evenimenţial, într-un univers anti-poetic, de tehnologie şi cultură modernă (sau postmodernă). Pe de altă parte, din registrul solemn trecem în cel domestic (bucătăria), locul desemnat femeilor de atotputernica prejudecată machistă. Aceeaşi cultură reduce femeia la hormoni şi sex. Aşadar, o întoarcere pe dos, o caricatură a afirmaţiei din versul doi. În acelaşi timp, observăm că toate obiectele, la Vidican, sunt agenţi, capabili de acţiune. Aici se află prima sursă a nonsensului său, care funcţionează precum o antiteză. Versurile 8-9  („femeile înşiră revelaţia sub formă de mărgele/ pe firul de fum“) leagă „revelaţia sfinţeniei“ de imagini consacrate ale feminităţii sărbătoreşti, dar şi de obiectele poetice (fum, horn, pădure) amintite în primul vers. Ideea de feminitate e reabilitată, repusă în drepturile valorice. Ultimul rând al poemului („înlăuntrul lumânării arde pudic înţelepciunea“), ilogic, dar evocativ, pune conceptul într-un context concret, sensibil, conferindu-i şi atribute umane ce ţin de pudoare. Versul respectiv, fără legătură aparentă cu restul, cade neaşteptat, precum o morală sugestivă, potrivit căreia ar fi nevoie într-adevăr de înţelepciune şi de o anume relaţie cu sacrul ca să ajungi la constatarea că „femeile au revelaţia sfinţeniei“.


Nu toate poemele din volum, trebuie spus, au consistenţa acestuia, pe baza căruia putem trage totuşi câteva concluzii asupra poeziei practicate de Gh. Vidican. Poetul e astfel un remarcabil autor liric pe spaţii mici, emiţător abundent de distihuri, de poeme într-un vers, de compoziţii comprimate, asemănătoare haiku-ului. Respiraţia sa „normală“ pare că se consumă în acest fel, căci nucleul liric, care apelează adeseori la elemente de discurs poetic tradiţional (clepsidră, dantele, lună, statui, cumpăna fântânii, susurul izvorului), e azvârlit apoi într-un context de realităţi fracturate sau anti-poetice, guvernate de absurd (bursa de valori imobiliare, broker, marketing stradal, calculator sau computer). Solemnizarea conceptelor, înşurubate în sintagme ce pot aminti titluri de tratate cu ifos filozofic („fascinaţia memoriei“, un „exerciţiu despre libertate“, „liniştea lucidităţii, „suferinţa discursului“, „fascinaţia iluziei“, o „axiomă despre frumuseţe“), împrumută poemului, aproape indiferent de conţinut, un aer de vagă meditaţie şi cădere pe gânduri. Sentimentul faţă de acest text poate fi comparat cu acela dinaintea unui desen, început caligrafic şi continuat, din motive obscure, prin tuşe dezordonate, de aparenţa mâzgăliturii. Mai simplu spus, poetul îşi perverteşte, îşi înstrăinează „elanul“ liric. De ce procedează astfel? Din teamă faţă de platitudini ori din neputinţă de a susţine o partitură deja consacrată? Din mefienţă faţă de relevanţa discursului eminamente liric? Dintr-o pornire de repudiere programatică a eului confesiv şi a mitologiei orfice a Poetului scris cu majusculă? Din dorinţa de a fi postmodern, adică ludic, parodist, zeflemitor? Un răspuns schiţat la aceste întrebări ar putea fi de găsit în versurile din detaliul poemului: „mi-am decapitat mărturisirile de/ diletant/ într-o scorbură ce nu cerea chirie vişinelor/ niciun cronicar nu a scăpat/ informaţia despre acest monstruos măcel/ foamea şi frigul mi-au criticat imaginaţia;/ ai fi putut să le jertfeşti pe un altar al diletanţilor:// ar fi fost un ospăţ,/ învingătorii ar fi purtat torţe,/ învinşii ar fi devorat detaliul/ poemului“.


Numai că Vidican ar trebui să aibă în vedere că de la aspiraţia, de salutat, de a depăşi stadiul de „diletant“ se poate ajunge foarte uşor la postura de simplu „fabricant“ de poeme. Chiar şi volumul de faţă, interesant, dar şi repetitiv, ar putea constitui un avertisment de pericol. Un ultim cuvânt: postfaţa la volum - Mansarda poetului (sau despre „cel mai mare poet de pe strada sa“...) - m-a făcut să cred, de multe ori, că eu şi autorul postfeţei nu citim, poate, acelaşi poet. 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul