Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

De la Bucureşti la Dublin, via BacăuI

        Leana Mălăncioiu


La una dintre ultimele emisiuni din serialul lui Eugen Negrici „Restanţele criticii literare“, care a fost axată pe tema traducerilor, au participat trei colegi ai noştri aflaţi pe lista de favoare a ICR, proaspăt īntorşi de la īntīlnirile cu cititorii organizate prin 50 de oraşe ale Franţei. Unul dintre combatanţi a preluat teza lui Dumitru Ţepeneag, potrivit căreia afirmarea nu poate avea loc prin manifestări individuale, ci dacă faci parte dintr-o falangă. Aşa o fi. Dar, din păcate, ce face o comisie de la noi cu falanga pe care vrea ea să o īmpingă dintr-o ţară īn alta e lucru manual. Poate că vorbeşte īn mine invidia, fiindcă, din cīte am aflat, am figurat şi eu printre cei propuşi pentru turismul cultural intensiv făcut cu acea ocazie, dar am picat. Faptul că un aşa-zis specialist īn cucerirea Parisului - pe care nu l-a convins totuşi prin cărţile sale, deşi ar fi avut suficientă vreme s-o facă - poate să tragă liniştit o linie peste numele meu ori al altui scriitor mult mai talentat decīt el m-a īntristat. Dar, cum nu sīnt o pasăre călătoare care e gata oricīnd să-şi ia zborul, m-am consolat, spunīndu-mi că ar fi fost o oboseală zadarnică. Fiindcă eu cred că traducerea de serviciu (contra servicii) a unei cărţi te poate propulsa īnaintea altora, dar nu īţi poate da şi valoare. Ca să nu mai vorbim şi de faptul că atunci cīnd vrea cineva să-ţi publice o carte o face şi fără să ajungi īn pas alergător pīnă la el.


Din puţina mea experienţă, pot spune că traducerile de care m-am bucurat nu au depins de călătoriile peste hotare, ci mai curīnd de noroc sau de īntīmplare. Cu cīţiva ani īn urmă, m-am aflat şi eu printre poeţii invitaţi să citească la „Maison de la poesie“, cu ocazia lansării unui număr de revistă consacrat Romāniei. Lectura de acolo, la care auditoriul era format īn bună parte din romāni stabiliţi la Paris, nu a produs nici o schimbare īn receptarea poeziei mele īn Franţa şi probabil că nici īn a altor colegi invitaţi cu aceeaşi ocazie. Īn schimb, după ce mi-am citit cele 5 poeme publicate īn versiunea franceză a Sandei Stolojan, am fost abordată de o asistentă universitară venită de la Dublin, care mi-a spus că poeta Eiléan Nķ Chuilleanįin īmi traduce o carte şi nu ştie unde să-mi trimită contractul pentru a-l semna. I-am dat adresa, dar eram convinsă că nu trebuie să-mi fac iluzii, fiindcă era prea frumos ca să fie adevărat.


Īn scurtă vreme am primit contractul şi o scrisoare de la Eiléan, al cărei nume īl cunoşteam, pentru că figura printre cei zece poeţi din antologia lui Jonh Fairleigh, realizată īn 1995, īn cadrul unui schimb cultural dintre Irlanda şi Romānia. Din prezentarea pe care i-a făcut-o cu acea ocazie Mihaela Anghelescu-Irimia, aflasem că tatăl acesteia a luptat īn războiul anglo-irlandez, iar mama ei era nepoata unuia dintre semnatarii „Decla­raţiei de Paşti“ din 1916 pentru constituirea Republicii Irlanda. Īncercare politică eşuată, soldată cu īmpuşcarea celor implicaţi. Spun aceste lucruri pentru că biografia sa explică īntr-un fel opţiunea acestei poete şi intelectuale de excepţie pentru versurile mele din „Urcarea muntelui“, care au un pronunţat caracter social-politic. Faptul că sora ei - care cīnta īntr-o orchestră din Londra - a murit īn floarea tinereţii, la fel ca sora mea, a determinat interesul său deosebit şi pentru poemele axate pe limită şi supravieţuire din „Sora mea de dincolo“ şi din alte cărţi ale mele.


Cum a ajuns Eiléan Nķ Chuilleanįin la poezia mea? Nu prin vizita făcută īn ţara sa cu ocazia lansării antologiei din 1995, deşi atunci cele zece poeme ale mele au apărut īn versiunea engleză a lui Michael Longly, care e unul dintre cei mai iubiţi poeţi din Irlanda. Oricīt ar părea de ciudat, acest lucru s-a datorat īn bună parte unei călătorii făcute la Bacău, cu ocazia decernării Premiilor „Bacovia“ pe anul 2002, cīnd am fost invitată de distinsa traducătoare Elena Bulai, directoarea Casei Enescu de la Tescani, să fac un recital şi acolo. Avantajată de acel spaţiu prielnic artei, am fost ascultată cu emoţie şi īnclin să cred că doamna Bulai a apropiat-o de poezia mea pe nepoata sa, Raluca Rădulescu, care avea un contract la Trinity College, unde ţinea un curs de literatură medievală. Aceasta a luat cu ea antologia „Linia vieţii“, apărută la „Polirom“, şi a făcut traducerea brută a unor poeme. După ce le-a citit, Eiléan, care era şefa ei de catedră, şi-a exprimat dorinţa de a lucra pe ele pentru versiunea engleză, inclusă īntr-un proiect de la „Münster Literature Hause“ din oraşul Kork, declarat capitală a culturii europene pentru anul 2005. Proiectul consta īn apariţia unei colecţii de poezie din toate ţările europene, cuprindea 30 de titluri şi era finanţat de CE (Īn treacăt fie zis, cīnd Sibiul a devenit capitală culturală europeană, nu s-au făcut proiecte de această anvergură, ci s-a cheltuit o grămadă de bani pe lucruri mai mult sau mai puţin reuşite, dar trecătoare).


Dat fiind că antologia mea apărută la Kork sub titlul „After the raising of Lazarus“ (După īnvierea lui Lazăr) a avut cronici foarte bune, atīt īn Irlanda cīt şi īn Anglia, unele poeme din ea au fost reluate īn reviste literare apărute sub egida Poetry Ireland şi chiar īn ziare. Cīteva au fost traduse şi īn galaic şi publicate īntr-o revistă editată de Eiléan īmpreună cu soţul său, poetul Macdara Woods, şi cu alţi doi colegi ai lor. Ca urmare, am fost invitată de mai multe ori īn Irlanda pentru lecturi. Prima oară am făcut o seară literară la Dublin şi una la Sligo, care mi-a prilejuit o lungă călătorie spre nord, unde am vizitat-o pe poeta Leland Bardwell. O doamnă venerabilă, de 84 de ani, mamă a cinci copii licenţiaţi, răspīndiţi prin mai multe capitale europene, şi totodată o boemă incurabilă, care locuia īntr-o aşezare izolată din zona fiordurilor, īntr-o casă īncălzită cu turbă, situată pe malul oceanului, la o distanţă de cīteva sute de metri de celelalte. Am īntrebat-o dacă nu-i e urīt singură acolo şi mi-a spus că s-a trezit odată, la miezul nopţii, cu un bărbat care se uita prin fereastră la ea, dar nu s-a impacientat. Văzīnd-o, ai fi zis că e liniştea (ori dezordinea) īntrupată, căreia nu-i mai pasă de nimeni şi de nimic, dar la recitalul susţinut īmpreună cu Eiléan īn Sligo s-a prezentat īntr-o ţinută impecabilă şi a avut o intervenţie despre versiunea engleză a poeziei mele aplaudată īndelung de īntreaga asistenţă formată din intelectualii urbei.


Deşi am beneficiat de toate avantajele invitaţiei oficiale a lui Joseph Woods, de la Poetry Ireland, o bună parte din timpul petrecut la Dublin am locuit īn vila lui Eiléan şi a lui Macdara, care mi-au dat şansa de a le cunoaşte ţara altfel decīt dintr-un hotel. Totodată, am avut bucuria să constat că Eiléan, fiind avantajată de faptul că vorbea īn mod curent italiana şi franceza, a reuşit să īnveţe destul de repede limba romānă şi e foarte interesată de poezia care se scrie la noi. La īntoarcerea īn ţară, i-am spus acest lucru unui coleg cu o funcţie importantă la ICR, iar el m-a īntrebat: „Are o editură? Dacă nu are nu ne interesează“. Am răspuns: Nu are. Dar are un nume care contează īn ţara ei şi cred că asta īnseamnă mai mult. Din păcate, nu se dorea un poet de renume, capabil să impună īn ţara sa un alt poet care īi spune efectiv ceva, ci o editură unde să poată publica „falanga“ īmpinsă cu orice preţ peste hotare.


Īn anul următor - cīnd am fost invitată la un recital de poezie cu participare europeană, susţinut īntr-o catedrală din Dublin - am plecat pentru două zile la Kork, care e un oraş superb, cu o tradiţie culturală comparabilă cu a capitalei.


Mergīnd mai īntīi spre nord, către Sligo, apoi spre sud, către Kork, cu maşina condusă de Eiléan, ca să ne oprim oriunde e ceva de vizitat, am putut să constat că pe acea insulă, numită cīndva a Fericiţilor sau a Sfinţilor, īn vremea ocupaţiei au existat foarte multe īnchisori, care īntre timp au fost transformate īn spitale ori īn muzee de artă. Asta m-a făcut să īnţeleg de ce autobuzele etajate, care străbat Irlanda īn lung şi īn lat, sīnt de toate culorile, īn afară de roşu - englez.


De-a lungul ambelor călătorii am fost urmărită de umbra lui Leopold Bloom. Fie că treceam pe acolo pe unde a cumpărat săpunul pe care l-a purtat īn buzunar pe tot parcursul nesfīrşitelor sale peregrinări din ziua de 16 iunie 1904 , cīnd s-a desfăşurat īntreaga acţiune din romanul „Ulise“. Fie că vedeam nişte lebede plutind pe un canal şi īmi aminteam cum spunea el: N-am mīncat niciodată carne de lebădă. Oare, ce gust o avea carnea de lebădă?! Fără să vreau, mă gīndeam că lumea lui Joyce este īnsăşi lumea lui Dumnezeu, recreată la nesfīrşit după legi (şi fărădelegi) omeneşti, şi că orice ai face (ori ai afirma) rişti să dai peste ceva din ea. Īntre altele, mă obseda faptul că, la īnmormīntarea cu care īşi īncepe ziua, domnul Bloom - cum īi spuneau īndeobşte cei­lalţi, pentru a marca faptul că nu e de-al lor - constata că morţii ar trebui să fie īngropaţi īn picioare, ca să ocu­pe cīt mai puţin loc. Pentru că poemul meu „Īngropaţi īn picioare“, scris īnainte de a fi citit romanul, a fost devansat de această cugetare a sa. Faptul că eu priveam lucrurile din unghiul de vedere opus, că nu vorbeam de īngroparea morţilor, ci de a celor vii, īn groapa asta care se adīnceşte pe zi ce trece şi din cīnd īn cīnd cade pămīntul pe cineva, aproape că nu mai conta. Ca să scap de obsesia asta, mă gīndeam că au mai păţit-o şi alţii. „Lumea īn două zile“ a lui George Bălăiţă are şi ea ceva din lumea īntr-o singură zi a lui Joyce. Chiar dacă personajul său (un tīnăr īnzestrat, eşuat printr-o īntīmplare nefericită īntr-un tīrg īndepărtat, unde lucrează la primărie şi se ocupă cu īnregistrarea deceselor) īi atrage prin farmecul lui pe toţi oamenii mai importanţi ai locului, situīndu-se astfel la antipodul acelui „Ulise“ de parodie care rătăceşte prin Dublin şi e īntīmpinat oriunde ajunge cu o inexplicabilă antipatie. După cum se de­fineşte el īnsuşi, īn glumă, Antipa este un funcţionar al neantului, iar pariurile sale pe moartea unor oameni, făcute cu prietenii, la un pahar, nu au nimic comun cu cele obişnuite, făcute la cursele de cai, de agentul de publicitate Leopold Bloom. Cele două existenţe ale sale, situate la poli opuşi, ne plasează īn orizontul misterului şi duc la o tensiune de natură să prevestească sfīrşitul tragic, pe care n-o īntīlnim la Joyce. Fiindcă pe el nu l-a preocupat ratarea ţintei umane, ci lumea aşa cum este. Moly, soţia adulteră a lui Leopold Bloom, cu al cărei monolog de un cinism rar īntīlnit se īncheie romanul, nu e doar acceptată, ci iubită cu patimă de cel ce se īntoarce acasă după ce a rătăcit prin lume la ne­sfīrşit. Pentru că ea este Eva. Adică Viaţa.


Īn ultima călătorie, am reuşit să vizitez şi turnul lui Joyce, care fusese īnchis pīnă nu demult pentru reparaţii. Īnainte de a intra īn el, am constatat că nu e aşa de īnalt cum mi l-am imaginat. După ce am zăbovit o vreme īn faţa puţinelor obiecte rămase de la celebrul scriitor care a locuit acolo cīnd era tīnăr şi a bibliotecii cu exemplare din nenumăratele ediţii ale cărţilor sale, am urcat scara īngustă de piatră, construită īn spirală, am ieşit pe terasă şi am privit īndelung īn jur. Lumea reală mi se părea insignifiantă īn raport cu cea din romanul „Ulise“, a cărui acţiune īncepe acolo. Acelaşi sentiment nu l-am mai īncercat decīt faţă cu lumea concretă din care a văzut Bacovia cum: „Stă, fără noimă catedrala/ Azi, īntr-un secol rafinat“… Drept pentru care mă gīndesc că poate n-a fost īntīmplător faptul că drumul meu către Irlanda a trecut prin Bacău.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul