Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Despre traduceri

        Gabriel Chifu


Institutul Cultural Român a organizat de curând o dezbatere de­dicată unui subiect sensibil: traducerile din literatura română, căile pe care literatura noastră se poate impune în străinătate. Discuţia, moderată de Florin Bican, a fost animată, cu intervenţii substanţiale. De la H.-R. Patapievici (care accentua că un asemenea demers, unul al paşilor mărunţi făcuţi cu tenacitate, implică existenţa simultană a mai multor „începuturi”/ abordări/ strategii de prezenţă, de „ocupare a scenei”) sau Nicolae Manolescu (care, pragmatic, lega succesul acestei operaţiuni de exportare a literaturii române de problema banilor ce se cuvine să fie investiţi în domeniu) şi până la Carmen Muşat (care lărgea cadrul, adăugând la programele iniţiate de instituţiile statului şi pe cele private; de pildă, este în desfăşurare o notabilă iniţiativă a revistei „Observatorul Cultural”) sau Luminiţa Marcu (care a adus exemple din experienţa sa de profesor al grupelor de tineri traducători ori de colaborator al Institutului Cervantes), aproape toţi vorbitorii ne-au reţinut atenţia prin puncte de vedere ce deschideau, într-un fel sau altul, orizontul discuţiei.


Aş vrea, în acest colţ de pagină, să-mi dau şi eu cu părerea despre tema în cauză, venind cu unele adnotări la dezbatere. Ceea ce m-a surprins oarecum a fost faptul că soluţiile căutate de competenţii participanţi la masa rotundă păreau să trateze chestiunea ca şi cum literatura ar fi un teritoriu autonom ce există în sine. Or, ea nu fiinţează abstrasă din context, din, să spunem aşa, ansamblul social-istoric. Cu alte cuvinte, succesul unei literaturi în străinătate cred că e determinat de succesul ţării de unde provine acea literatură. Consider că e necesar să subliniem această imediată conexiune, această relaţie de directă proporţionalitate între interesul pe care îl stârneşte o ţară în întregul său şi interesul pe care-l poate stârni literatura acelei ţări. Când România va conta în ochii altora ca o ţară demnă şi admirabilă, atunci privirile cititorilor de acolo se vor apleca desigur, cu grijă şi cu simpatie, şi asupra literaturii noastre. Până atunci, din păcate, eforturile, oricât de subtile, pentru a exporta literatura care se scrie aici vor fi înzecite, iar efectele acestor eforturi vor fi considerabil diminuate. Nu e un adevăr încurajator, dar e adevărul şi în funcţie de el trebuie să ne poziţionăm.


Apoi, am mai avut impresia (aş vrea să mă fi înşelat) că soluţiile de promovare sugerate nu făceau o clară distincţie între felul în care se poate exporta o literatură mare (sau, altfel formulat, de un prestigiu recunoscut), scrisă într-o limbă de circulaţie şi o literatură dintr-o limbă de circulaţie restrânsă, care, în plus, mai suferă şi de alte complexe/handicapuri nu tocmai simplu de dus, aşa cum e literatura română. Şansele de afirmare în străinătate ale literaturilor din a doua categorie sunt vădit mai mici. Un scriitor bun dintr-o literatură importantă, dintr-o limbă cu un număr însemnat de traducători poate pătrunde pe piaţa din străinătate, e de presupus, chiar singur, chiar de la sine. În cealaltă situaţie, pentru a obţine acelaşi rezultat sau unul mai palid chiar, e nevoie de o uriaşă acţiune de susţinere, de promovare, o acţiune trudnică, inteligentă şi plină de fantezie. Ceea ce complică sarcina instituţiilor menite să asigure „călătoria” în străinătate a literaturii române.


În fine, luările de cuvânt de la dezbaterea amintită mi-au dat sentimentul că nu se mizează suficient tocmai pe verbul din generic: „Nu ne vindem ţara, doar literatura”. Aşadar, a vinde, un verb-cheie care arată că literatura se cade privită în cazul de faţă, deloc degradant, ca o marfă. Pentru orice marfă, ca să-i găsim cumpărători, trebuie să confecţionăm un ambalaj pe măsură. Dacă vrem ca literatura română să-şi facă loc în străinătate, e obligatoriu s-o învelim în staniol şi în lumini, e obligatoriu să-i ţesem în jur o poveste atrăgătoare (e decisiv să ştii să îţi lauzi marfa!); ea, povestea însoţitoare, reprezintă fantasticul ambalaj, vehiculul care să poarte literatura pe drumurile Europei la care de atâta vreme năzuim. În această ecuaţie, povestea însoţitoare este un element la fel de important ca şi literatura propriu-zisă.


Rezumând, condiţiile preliminare de export pentru literatura română ar fi: 1. Nu se ia în calcul doar literatura unei ţări, ci şi ţara însăşi (dezavantaj pentru noi...). 2. Eforturile de promovare sunt amplificate când e vorba de o literatură cu complexe şi scrisă într-o limbă de circulaţie redusă (iarăşi, dezavantaj pentru noi...) 3. Avem de-a face cu vânzarea unei mărfi, iar ambalajul (povestea însoţitoare, vehiculul...) contează tot atât cât marfa însăşi.


După cum stau lucrurile, nu are o misiune uşoară Institutul Cultural Român. Cu atât mai mult, izbânzile certe din ultimii ani, înregistrate pe acest teritoriu de H.-R Patapievici, Mircea Mihăieş şi echipa lor, merită să fie reliefate şi salutate.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul