Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

De ce nu suportăm, de fapt, literatura

        Bogdan Ghiu


Literatura nu mai înseamnă, public, social, în momentul de faţă, mare lucru. Nu mai înseamnă, poate, chiar nimic. Şi nu (atât) pentru că azi nu s-ar mai scrie bine, substanţial, consistent, creativ, ci tocmai pentru că, la un moment dat, până de curând, într-o anumită perioadă, de peste o sută de ani, s-a scris prea bine şi cu un prea mare orgoliu şi chiar infatuare: în momentul de faţă, literatura pare a-şi ispăşi vechiul păcat omenesc, prea omenesc, al superbiei. Pentru că s-a dezvoltat, la un moment dat, doar pe cont propriu, într-un mod pe care l-am putea numi intensiv, separându-se total, zice-se, de orice utilitate publică, de lume, de realitate, nimeni, azi, nu o mai citeşte. Literatura şi-ar fi ratat şansa abuzând de ea, şi azi nu mai înseamnă nimic. Deşi continuă să se scrie literar, (mai) nimeni nu mai citeşte, astăzi, literatură.


Aceasta este, în mare, teza pe care o susţine un reprezentant de frunte al „noii istorii literare franceze”, William Marx, într-un eseu voios, exultant chiar pe alocuri, intitulat Rămas-bun literaturii. Istoria unei devalorizări: secolele XVIII-XX, apărut în traducere românească, sub îngrijirea tânărului critic şi eseist Alexandru Matei, la editura România Press, eseu asupra căruia voi reveni în amănunt şi pe larg într-un articol viitor.


(Şi) din această perspectivă, nu al sfârşitului literaturii (teză de mult obosită), ci al rămânerii literaturii, dacă se poate spune aşa, în plus, pe dinafară, în afara jocurilor sociale simbolice, a scoaterii ei pe tuşă, voiam să discut două acte literare, două recente apariţii. În primul rând, Strania poveste a lui Benjamin Button, de Scott Fitzgerald: textul, nu filmul. Va trebui, însă, să mă abţin pentru moment, să amân şi această discuţie, deoarece am aflat, din cele mai autorizate surse, că acest volum, apărut la o nouă editură intitulată TKJ Publishing, constituie, de fapt, o ilegalitate, dat fiind că drepturile de traducere a acestei povestiri a marelui scriitor american aparţin editurii Polirom, care are în pregătire o carte cu acelaşi titlu. Nu pot, prin urmare, să mă apuc să citez şi să utilizez o traducere care încalcă legea.


Mă voi rezuma, pentru moment, doar la câteva observaţii. În primul rând, traducerea titlului povestirii lui Fitzgerald. În engleză, acest titlu sună aşa: The Curious Case of Benjamin Button. Or, redarea, în limba română, atât pentru filmul cu Brad Pitt, cât şi pentru carte, a adjectivului curious prin straniu (Strania poveste a lui Benjamin Button) mi se pare nepotrivită. Straniul ţine de fantastic. Or, povestea cu pricina nu este deloc fantastică, ci un fel de basm filozofic, foarte apropiat, în substanţa lui, de Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte al lui Ispirescu. „Strania poveste” este, de fapt, o poveste ciudată, neobişnuită.


Intrând, însă, dar numai cu titlu de semnal, în însăşi substanţa povestirii (şi, prin ea, în aceea a literaturii), orice cititor onest care o va parcurge sau care, vai, va fi văzut doar filmul va trebui să admită că, de fapt, aşa, adică invers, pe dos, stau lucrurile: ne naştem bătrâni de ceilalţi, de toate lucrurile moştenite şi, apoi, eventual, nu obligatoriu, „regresăm”, devenim, cu înaintarea în vârstă, copii, curăţându-ne, atât cât este omeneşte posibil, de influenţele şi dominaţiile exercitate de către ceilalţi. Aşa ar trebui să trăim, aşa arată, în realitate, o viaţă: ca un dezvăţ. Avansăm prin scădere, prin sustracţie, prin eliminare.


Şi acesta este rolul literaturii: să spună adevărul. Dar noi, oamenii, am evitat întotdeauna adevărurile literale şi univoce ale literaturii, ale artei, văzând în ele simple poveşti, când ele, de fapt, sunt specia cea mai preţioasă, dar şi cea mai insuportabilă, cea mai intolerabilă, de jurnalism filozofic. De ce-am mai trăi, dacă nu pentru a deveni, la sfârşit măcar, copii? Din această perspectivă, poate că literatura „a murit” deoarece devenise cu adevărat insuportabilă. Tocmai de aceea, ca gest instinctiv, noi „traducem” întotdeauna literatura izolând-o în „straniu” şi în „poveste”, când ea, de fapt, ex­pune cazuri (the curious case...) care ne privesc direct. Astfel încât William Marx are, poate, dreptate în descrierea „cazului” literaturii, dar explicaţia pe care el o dă este, dacă nu eronată în totalitate, măcar incompletă: noi suntem cei care fugim de „cazurile” literaturii, ferindu-ne de provocarea la adevăr cu care ea ne hărţuieşte lenea şi complezenţa de sine.


Dar ţesătura de semnificaţii a povestirii lui Fitzgerald este mult mai bogată, mult mai complicată, eu însă mă văd nevoit să-mi amân plăcerea de a o discuta, de a o pune în dezbatere până când deţinătorii legali ai drepturilor de traducere a acestui text vor aduce cartea pe piaţă.


Cea de-a treia apariţie pe care aş dori s-o evoc acum, când literatura a rămas pe dinafară, când în sfârşit – numai din vina ei, zice-se – a fost scoasă din joc, este Melancolica moarte a Băiatului-stridie, de Tim Burton, în excelenta traducere (totuşi, imposibil de comparat cu ori­ginalul în lipsa unei ediţii bilingve, aşa cum ar trebui să fie cele de care are întotdeauna parte poezia) a criticului Marius Chivu, apărută la Humanitas.


Ce vină, ce păcat ascuns au toţi părinţii aceştia cărora li se nasc, în poeziile lui Burton, nişte făpturi, nişte creaturi, nişte apariţii pure, rodul unor împreunări nu abominabile, nu incestuoase, nu monstruoase, ci incontrolabile şi neaşteptate, „cazuri curioase”, dintre nişte entităţi şi medii extra-umane? Să fie, între altele, „împreunarea sexuală c-un electrocasnic”, adică acuplarea curentă a omului cu extra-umanul? Românii, care şi-au vândut vieţile băncilor pentru a se „împreuna cu electrocasnice”, ar trebui s-o ştie cel mai bine. „Păcatul”, aici, ar fi fetişismul consumist, fetişizarea mărfurilor.


Iar atunci când un „Cap-de-dovleac” (toate fiinţele acestea sunt nişte fiinţe-cu-liniuţă, nişte fiinţe compuse care nu sunt, însă, şi nişte sinteze – ŞI AŞA SUNTEM CU TOŢII DE FAPT!) este, inevitabil, strivit, dar apucă să-şi mai audă, el însuşi, „asurzitorul fleoşti”, adică zgomotul propriului sfârşit, ca şi cum de fapt şi-ar supravieţui, fie şi doar o secundă, ne aflăm în plină metafizică, dar o metafizică pur literară şi pe care doar literatura, în jocurile ei, poate să ne-o propună. În ce fel şi cu ce consecinţe insuportabile, vom vedea altădată.


Când nişte scriitori vin să ne arunce adevărul în faţă, provocându-ne cu astfel de adevăruri pe care, dintotdeauna, noi preferăm să le trecem sub tăcere, este normal ca literatura, ca mesagerul, ca aducătorul de veşti proaste să fie sacrificat.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul