Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Pentru o istorie a viitorului (Ii)

        Alexandru George

Una dintre cele mai atractive teme ale istoriografiei literare, dar de fapt ceva la îndemâna simplului cititor mai avizat, iubitor de delicii pe seama trecutului, este cea a posterităţii, a vieţii artiştilor dincolo cu cât mai mult de dispariţia lor fizică. Mai ales că, în cazul unui cititor mai vârstnic, această aventură (ca să mă exprim şi eu în limbaj existenţialist) îl face pe el însuşi un agent al trecutului, nu un simplu degustător solitar, spre unicul folos al persoanei sale. Ca să iau un singur exemplu, Al. Macedonski a avut o „posteritate“, o înţelegere din partea urmaşilor accentuată şi contradictorie la culme. Istoriile literare îl aşază şi azi în generaţia post-junimistă, după Caragiale, Slavici, Coşbuc şi chiar Vlahuţă. Numai că el, cam de o vârstă cu Eminescu, a debutat înainte de acesta şi chiar şi-a făcut o reputaţie prin publicistica sa turbulentă şi prin stridenţa persoanei sale. Abia târziu, critica şi istoriografia de tip T. Vianu şi  G. Călinescu (mai puţin E. Lovinescu şi, încă mai inexplicabil, N. Davidescu) i-au recunoscut valoarea, dar cei mai mulţi ca unui precusor al parnasianismului, simbolismului şi chiar „modernismului“ – când a început să se vorbească la noi de aşa ceva.


Aşadar, poetul Nopţilor, prin cristalizarea mai tardivă, se situa în alt spaţiu temporal, care se încheie cu ultima apariţie a Literatorului (1918). Pentru mine, fapt ce mi s-a relevat foarte târziu, Macedonski şi-a desfăşurat vocaţia şi activitatea publicistică în paralel cu Junimea ieşeană, dar nu împotriva ei; a ştiut să grupeze talente remarcabile din Capitală nu doar printr-o şansă, ci prin înţelegere şi generozitate. De unii dintre aceştia va ajunge să se despartă, dar măcar debutul lor se face sub egida sa (T. Arghezi, Gala Galaction, N.D. Cocea, G. Bacovia, Duiliu Zam­firescu, dar mai ales Şt. Petică şi Iuliu Cezar Săvescu). De curând, un studiu al lui Mihai Cimpoi a demonstrat convingător că Nopţile sale sunt redevabile Scrisorilor lui Eminescu, fără a li se subordona epigonic, dar demonstrând, oricum, cât de complexă e respectiva temă.


Întrucât mă priveşte, m-a surprins şi m-a consternat postumitatea lui Camil Petrescu, un scriitor care m-a atras încă din adolescenţă şi care a avut o certă influenţă asupra formaţiei mele intelectuale; l-am abordat cu afecţiune, dar şi contrarietate pentru ce mi-a oferit în ultimul său deceniu de viaţă, când el şi-a supravieţuit, intelectualiceşte vorbind, absolut penibil. În vremea „burgheziei“, poetul, dramaturgul, gazetarul, omul de teatru şi de idei, în sfârşit romancierul obţinuseră recunoaşteri notabile, care nu-l satisfăcuseră, dar se datorau celor mai reputate nume de la E. Lovinescu, descoperitorul lui, la T. Vianu, Perpe­ssi­cius şi critica mai tânără, în frunte cu Şerban Cio­culescu, dar şi cu Pompiliu Constan­tinescu, Vladimir Streinu şi Mihail Sebastian.


Scriitorul, în năzuinţele-i supreme ,nu putea fi hărăzit succesului popular sau măcar marelui succes de public bine remunerat, aceasta nu înseamnă că soluţia i-ar fi fost justificată de... comunism, împotriva căruia iscălise articole nimicitoare, chiar foarte recent, în timpul războiului. Dar aservirea lui promptă după 23 august 1944 a „reparat“ totul şi l-a transformat pe cel care idease noocraţia, conducerea statelor printr-o elită a inteligenţei, într-o vedetă culturală a noului regim. Comuniştii i-au dat, contra vânzării, onoruri, bani, Academie (în concurenţă dintre cei vechi cu G. Călinescu, dar şi cu A. Toma şi Eftimiu, dar şi cu marele său duşman, inevitabilul M. Ralea) apoi, pentru noile scrieri, onorarii exorbitante şi o critică ditirambică – performanţe lamentabile, pentru că răsplăteau ceea ce nu era în esenţă Camil Petrescu, ci umbra lui care, parcă, se grăbise – cum le făcea pe toate – să iasă din viaţă.


Aşa, când eu, la debutul meu în „critică“, am ofe­rit un studiu despre romanele lui Camil Petrescu, restrângându-le la cele scrise de el în libertate, am făcut un act de restaurare împotriva criticii oficiale care privilegia imensa zădărnicie despre viaţa lui Bălcescu, o romanţare în spirit grav falsificator. Cu care ocazie, mi-am dat seama de ceva despre critică, un subiect oarecum inedit, deoarece Camil Petrescu a trecut în epocă mai mult ca un eseist şi un teoretician al acestui vast domeniu. Paginile care au stat în atenţia mea aveau ca sorginte o pură polemică pornită de la un incident personal: intenţia de a-l desfiinţa pe E. Lovinescu, cel mai reputat critic al momentului, mo­delul indiscutabil al criticilor mai tineri, chiar dacă aceştia  nu îl omagiaseră ca atare şi nu se reclamaseră deschis de la el.


După scriitorul care se afirmase la Sburătorul şi prin E. Lovinescu şi fusese un asiduu frecventator al cercului (nu şi un stâlp al său, deoarece agitaţia şi instabilitatea îl excludeau de la un astfel de rol), maestrul acesta nerecunoscut se făcea vinovat până la anulare de toate deficienţele unei discipline rău înţelese, din care voise să facă un gen literar, o formă de creaţie, de fapt, o divagaţie pe seama literaturii şi a esenţei acesteia, pentru a-şi scoate în evidenţă, la modul vanitos, talentul artistic. Or, ţinta mai îndepărtată a pamfletului Eugen Lovinescu supt zodia se­ninătăţii imperturbabile (1933) este de a anula memorialistica autorului, dovedind că el este literat şi, oarecum, „artist“ în critică, dar în memorialistică nu e psiholog, ci portretist. Aşadar, un om complet dezorientat şi incoerent în acţiunea sa, care parazitează pe seama operelor artistice fără să le înţeleagă, orientându-se după spusele altora şi după moda zilei.


În acest proces (mai bine zis: în această cascadă de acuze), Camil Petrescu invocă alexandrinismul prin care înţelege orice acţiune zisă critică (de ordin istoric, psihologic, sociologic) din afara judecăţii de valoare:


O tânără adolescentă de liceu trimite gazetei liceale o critică admirativă despre romanul care a impresionat-o adânc: «ce emoţionant e când el soseşte în gară şi vede că nu-l aşteaptă nimeni pe peron» etc. Alexandrinism. Un cronicar de gazetă priveşte pe larg cuprinsul unei piese de teatru arătând că e lipsită de acţiune şi caracterele nu sunt logice. Alexandrinism.“


„Un alt cronicar descrie câte prune cuprinde un tablou, arătând că faţa de masă e de un colorit foarte viu. Că, în genere, tabloul are «calităţi cromatice». Alexandrinism.“


„Cunoscutul scriitor X publică într-un ziar impresiile lui de la recentul concert simfonic: Allegro i-a dat impresia unei excursii călare peste câmpuri primă­văratice, un peisagiu i-a dat senzaţia de răcoare ca sub bolţi umede de pădure seculară.... Alexandrinism.“


„Alexandrin, fireşte, dascălul care laudă Scri­soarea a III-a pentru patriotismul ei. Criticul care se entuziasmează pentru Rugăciunea unui dac din cauza sugestii­lor ei scitice, Judecătorul care comandă Les fleures du mal pentru vulgaritate imorală“. Un doctorand în litere prezintă, sub titlul de «încercare cri­tică», o teză despre Originile poeziei lui Eminescu, altul despre Influenţele franceze în teatrul lui Alecsandri, al treilea despre Romantismul german şi curentele de idei ale timpului. Alexandrini toţi trei...


Un tânăr critic publică un lung eseu despre specificul naţional al lui Caragiale, altul analizează ideea de absolut în Faust, cel de al treilea oferă un studiu comparativ despre concepţia  amorului la Marcel Proust şi la Tomas Mann. Ultimul, un eseu despre «adjectivele folosite de Racine». Alexandrini toţi patru.


Deopotrivă alexandrin, tânărul critic obsedat de «evoluţia stilului», ca şi estetul care urmăreşte «atitudini  şi motive romantice în poeziile din tinereţea lui Caragiale», ca şi cel care analizează printr-o «concentrare interioară» emoţia care i-a dat-o Shakespeare şi scrie un capitol amănunţit despre Armonia poeziei populare şi a poeţilor care s-au inspirat din ea. E deopotrivă alexandrin tânărul critic adevărat, altădată, care caută «simbolurile metafizice» pe care le cuprinde un măr pictat.


Un critic mai cărunt va analiza procedeele unei şcoli literare, va «caracteriza»  temperamentul fiecărui scriitor printr-o formulă «expresivă», va arăta geneza curentului literar şi, în acelaşi  timp, ce influenţe a determinat“.


Am dezvăluit prin eseul meu, dar nu am izbutit să popularizez, o sumă întreagă de texte, din care mai am nenumărate rezerve, dovedind preocuparea specială, deşi aparent ocazională, a lui Camil Petrescu pentru subiect. Dar primisem chiar din acei ani intervenţia lui cu destule restricţii. Mai întâi, pentru că alexandrinismul fusese ilustrat mult mai copios, mai variat şi mai consecvent de Perpessicius – şi va continua să fie până la dispariţia sa dintre noi. În afară de aceasta, pretenţiile şi toate reuşitele sale literare nu-l împiedicaseră să exprime judecăţi, să ofere argumente şi sentinţe de ordin estetic (ceea ce făcuseră şi alţii, G. Ibrăileanu prin partea cea mai interesantă şi mai validă a operei sale de critic). Nici Eugen Lovinescu nu era străin de afirmaţia categorică, de sentinţa fără apel, nici de încercarea de a aprehenda specificul literar, indiferent de ceea ce mai propusese pe deasupra.


Aşa cum am spus, „alexandrinismul“ cucerise demult critica românească şi va continua, căci era o consecinţă a îmbogăţirii acesteia şi a posibilităţii de a specula un capitol artistic nu doar cu intenţii dolosive. George Călinescu nu se înălţase încă, dar sclipea şi el la orizont; curând, alexandrinismul va contamina chiar şi Istoria... sa din 1941; iar spre sfârşitul vieţii, majoritatea paginilor sale critice sunt de comentarii printre care se înţeleg multe valorizări de ordin estetic şi prejudecăţi acute.  Climatul pentru cultivarea multor zădărnicii plăcute era deja considerat.


Momentul  în care s-a nimerit să-l propun pe Camil Petrescu drept teoretician al unei concepţii absolutiste asupra criticii artistice nu i-a fost prielnic impetuosului scriitor; critica intrase prin 1965-1971 într-o epocă de diversificare, de eliberare, de renaştere mai pe scurt, în care marxismul (pe care-l mai aminteau unii prea temători) era acoperit de istorism,  structuralism, textualism, de psihanaliză şi psihologism, încât am impresia că nimeni nu a luat act de provocarea autorului Tezelor şi antintezelor ori au considerat-o un gest (atunci şi mai târziu) inoportun. După ştiinţa mea, el n-a trezit nici un comentariu, şi nici măcar Nicolae Manolescu în Istoria sa critică nu-l pomeneşte, deşi îmi face onoarea de a cita Teze şi repere în mai multe rânduri, Camil Petrescu fiind comentat cu gravitate şi (cred eu) cu prea multă severitate.

Întrucât am intrat în zodia alexandrinismului şi, indiferent de accentele predominante şi multitudinea metodelor, în critica literară se va dezvolta comentariul în dauna judecării, îmi asum riscul acestei profeţii. Dar mă şi mir de faptul că nici un studios de până acum nu a grupat într-un volum toate textele lui Camil Petrescu despre subiectul din Teze şi antiteze, Addenda la falsul tratat, ba chiar, eventual, şi misterioasa broşură despre  substanţialism şi nu le-a editat cu un studiu care ar dovedi oricum că şi critica alexandrină e bună la ceva.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul