Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un mesaj

        Radu Aldulescu


Înca din vara începuse sa caute anunturi prin ziare, sa dea telefoane, sa umble dupa slujbe de paznici, portari, gardieni, parca tot în dorinta de a afla pe cont propriu cât de anevoios e accesul la astfel de posturi, revendicate fie în baza unor relatii, fie în schimbul unor sume de bani, pe care solicitantul si le-ar recupera prin primele trei sau patru salarii. N-ar mai fi avut cum sa strânga cureaua, sa economiseasca banii aia, din ce ciugulea de la zugraveli. Totusi, nu s-ar fi lasat pagubas, Doamne fereste. Într-un fel sau altul, o sa se lege ceva – credea, presimtea, stia, presimtind si stiind totodata ca nu-i departe vremea când n-o sa mai poata sa-si târâie hoitul de azi pe mâine la munca câmpului si la zugraveli.


Se subrezise, se cocârjase, înca se cocârja, vânturându-se încolo si-ncoace, pe urmele anunturilor din ziare prin Râmnic, Câmpulung, Pitesti, Sibiu, cu tot mai putini bani prin buzunare, pâna nu i-ar mai fi ramas pentru tren si autobuz, dar nu se stie de unde sare norocul. Oriunde i-ar fi picat bine sa faca navete din Frasineni, numai sa gaseasca si pâna la urma nici asta n-ar fi contat mai mult decât foiala continua de colo-acolo, nauca, vicioasa, chiar si având un pretext întemeiat: o slujba omeneasca, deh, cât o sa-si mai rupa oasele, cârca si stomacul?


Ca si iarna trecuta, când lucrase la firma aia de constructii, pleca mereu în jur de sase dimineata si nu se mai întorcea acasa pâna noaptea târziu. Uneori, îmi aparea a doua zi dimineata, dupa ce motaia prin gari, sali de asteptare, parcuri sau scari de blocuri, pâna ar fi prins primul tren sau autobuz spre Frasineni.


Încercase la trei supermarketuri pentru posturi de oameni de ordine si supraveghetori: la doua dintre ele i se propusese si refuzase sa lucreze ca manipulator de marfa, socotind ca n-ar fi rezistat nici doua saptamâni, pâna ar fi luat prima chenzina care nu mai era cine stie ce. Nu mai era el om pentru asa ceva. Asta e, tocmai când ar fi avut mai mare nevoie, nu se putea lipi cu nici un chip de un salariu pentru care sa frece menta plimbându-se printre rafturile cu marfuri. Încercase si la o parcare aflata-n custodia primariei din Câmpulung; i-ar fi picat bine, chiar si afara-n frig, sa pazeasca masini si sa taie tichete, dar, dupa ce i s-a promis, a venit un localnic, care ar fi avut, la o adica, prioritate. Localnicii erau preferati si cei ce îndeplineau conditia limitei de vârsta de patruzeci de ani, mentionata în mai toate anunturile si de care el facea mereu abstractie, parca tot în nadejdea ca ar fi facut abstractie si cei care l-ar fi angajat, asa încât o tinu din usa-n usa si din oras în oras, din trei în trei zile, la un consiliu local, la o casa de pensii, la trei licee si o scoala generala si de-acum încerca doar la scoli. Ceva îi spunea ca acolo-i de el si uite ca nu se însela.


La scoala aia generala din Pitesti, unde nimeri la începutul lui februarie, se întâmpla sa aiba pe cineva la care s-ar fi cuvenit sa caste gura, chiar ca la început a avut îndoieli, însa datoria lui era sa insiste fara ragaz, pâna la ultima suflare, trecând peste orice fel de retineri. De unde o stia pe fata asta? Fata Lenticai, oh, Brândusa parca, o revazu si o recunoscu intrând în secretariat si mai apoi vru sa creada în te miri ce minune pe care o astepta de o jumatate de an si despre care stia ca nu-i mai mult decât o amareala printre multe alte amareli. E o treaba totusi, cât te-ai pricepe sa pretuiesti o amareala ca s-o vezi ca pe o minune, si atunci Dumnezeu o sa aiba grija. Stia, dar înc-ar fi trebuit sa afle pe pielea lui: minunea din acea iarna blânda, ca pentru sufletul si trupul lui fragilizate de boala si batrânete, ar fi putut sa însemne o slujba în scoala aia generala, un salariu pentru care sa stea pe scaun aici, în secretariat, si sa se plimbe pe holuri si prin curte printre copiii zbenguindu-se în recreatii. Cam asa ceva, gardian sau paznic, da, tot, paznic, dar ceva mai de Doamne ajuta si mai distractiv decât ce facuse în ultima toamna petrecuta în Bucuresti.


Luase atunci câteva salarii facând pe paznicul de noapte la un grup de magazine de pe Soseaua Mihai Bravu. Ar fi putut fi si-n ziua de azi acolo, deh, uite cum trece timpul… Revazând-o pe Brândusa, trebui sa-si aminteasca: trecusera aproape doi ani de când fu­sese în Mohaci s-o revada pe maica-sa dupa treizeci si patru de ani si de atunci nu l-a mai tras inima într-acolo. Nu mai avea chef, nu mai avea timp, dracu stie… Timpul îsi pierduse consistenta de odinioara, ca si trupul si sufletul lui de altfel. Ca si cum trupul si sufletul ar fi fost facute din acel timp care se scutura si se dezice tot mai mult de trecut, un trecut care i se fura sau i se ia cu forta...


Îsi amintea doar ca ea fusese singura dintre fetele Lenticai care-l privise ceva mai atenta si-l masurase cumva piezis când maica-sa îl prezenta drept un prieten de demult. Replica ei nu-i pica deloc bine maica-si, cum ca prietenii aia o cam tradasera lasând-o singura. Ce-i legase pe prietenii aia de Lentica, vezi, fusese altceva decât ce ar fi trebuit sa fie. Uitarea, da, trecutul dilu­ându-se, pierind, precum o sinucidere lenta si totodata sustinând supravietuirea. Cum-necum, uitase iarasi de Lentica si parca i-ar fi dat dreptate fiica-si, simtindu-se cumva vinovat ca o scapase iar din vedere aproape doi ani, dar uite ca doar asa supravietuise frigului, bolii, ca sa traga acum nadejde ca ar intra în gratiile Brândusei…


Da, bineînteles ca de ea depinde. E profesoara de limba româna si directoare adjuncta în scoala asta si Robert se arata impresionat. La vârsta ei? E o copila... Câti ani are? Douazeci si sapte. Da, Lentica se putea mândri cu o fata ca ea, si tocmai ca lui nu-i pomenise nimic, nu stiuse ca are o fata profesoara si directoare, ca ar fi cautat-o mai demult…


Complimentele lui n-o prea miscau. Asta e: maica-sa nu se prea mândreste cu ea. Nu se au prea bine, ma rog, nu vrea sa intre în amanunte, dar tinu sa-i spuna ca postul asta, de directoare adjuncta, l-a obtinut datorita relatiilor sotului, care are oarece influenta în oras, ca director, patron si creator al celui mai important cotidian din judet. Robert a auzit de sotul ei, Laurian Susanu… Cum sa nu? Îi spuse ca citeste adesea ziarul acela, Foaie argeseana pentru inima parca, sau minte sau cuget, cam asa ceva… Ignoranta lui precipitata o amuza – râse, fara a catadicsi sa-i reaminteasca titulatura corecta a ziarului sotului, în timp ce el încerca sa-si dea seama o secunda mai devreme daca ar fi dispusa sa-l ajute.


S-ar fi vrut o ruda nevoioasa, un fel de unchi sexagenar, înghesuit de necazuri, cu care ea si-ar face pomana. Un ajutor discret, da, care sa nu lezeze demn­tatea si asa pusa la încercare, tocmai acum, la vârsta asta, când s-ar cuveni un strop de tihna si bunastare... Si pe urma îsi aminti, ciorica asta mica, vazând totodata pe viu cât de potrivit era, felul cum o alinta maica-sa, în raspar, nu fara o anume rautate. Tot asa i-o prezentase, ciorica, de, ciorica si n-ar mai fi fost loc pentru statutul ei de profesoara si directoare si sotie de patron de ziar. Lentica nu-i spusese altminteri nimic despre fete, în afara de faptul ca ciorica asta mica, spre deosebire de celelalte trei, are un sot si un tata pentru copii, dar nici amanuntul asta nu-i spunea ceva despre intentiile ei, daca i s-ar înmuia inima în contul maica-si… Uite, însa, ca ea stia pentru ce venise înainte ca el sa apuce sa-i spuna si, înainte sa-i spuna cum si de unde aflase, i-o trânti ca postul de gardian pe care-l vizeaza a fost solicitat pâna acum de noua insi. N-o crezu – da, bineînteles ca-l abureste, ca sa se justifice, tot în contul relatiei lui cu maica-sa si de obrazul ei, înainte sa-l trimita la plimbare. E bine crescuta, inimoasa si o buna gazda altminteri, dupa cum îl tine de vorba în secretariat cu cafele pe masa, dar asta nu înseamna mare lucru. Cât statura acolo însa, cu profesori intrând si iesind din cancelarie perindându-se prin fata lor, în decurs de un sfert de ora, venira la ea s-o întrebe de postul de gardian nu mai putin de trei insi. Unul durduliu si mocofanos, aratând de la tara si învatat cu naveta, special pentru o astfel de slujba, întreba de doamna Susanu Brândusa. Fusese trimis la ea în legatura cu postul de gardian, da postul s-a ocupat, si la câteva minute venira alti doi si-i lamuri la fel.


Se vede treaba ca nu-l mintise când îi spusese de noua insi si numaidecât aparu înca un solicitant, care o lua mai cu tupeu: l-a trimis doamna directoare Ciochina Georgeta pentru postul de gardian si parca ar fi înteles din tonul lui ca-i transmite un ordin de la sefa ei. Omul n-avea nici o sansa totusi: ea îi spuse transant ca postu-i ocupat si nu-i de competenta doamnei directoare sa decida. Omul se retrase cu coada între picioare. Tupeul initial i se rasuci instantaneu într-o spasire pe care Robert paru s-o preia din aer, când o întreba în soapta daca postul a fost într-adevar ocupat. Soapta aia gâtuita de gravitate, ridicola, ca si cum ar fi întrebat de un post de ministru si uite-o raspunzându-i pe un ton firesc, ca si cum ar fi fost la mintea cocosului si ar fi trebuit sa-si dea seama din capul locului, ca a pastrat postul special pentru el înca de alaltaieri, de când a dat telefon, si ce se uita asa? Sa nu-i spuna acum ca n-a stiut pentru cine a pastrat postul, chiar nu-i arde de teatru ieftin…


Ramasese cu gura întredeschisa, ca si prostit, dând sa spuna ceva ce tocmai uitase si n-ar fi fost în veci în stare sa-si aminteasca. De unde si pâna unde, ciorica asta mica… Da, bineînteles ca Miron. Doar asta ar fi putut sa-l puna în legatura cu ea prin Lentica, fara stirea lui, cu sau fara intentie, uitând poata sa-i spuna, sa-l avertizeze, luat de val, subscriind fara sa stie si el la sinuciderea lenta a uitarii… Ce n-ar fi avut cum sa uite Robert e ca alaltaieri daduse telefon la scoala sa întrebe de postul de gardian anuntat în ziar, chiar în nenorocirea aia de Foaie argeseana pentru minte si nu mai stiu ce, si o voce de femeie îi spuse ca poate sa se prezinte pentru interviu, daca îndeplineste conditiile cerute în anunt. Ce idioata, auzi, interviu ori concurs pentru rahatul ala de slujba. I se aplecase de-acum: poate asa i-o fi scris, si-a spus, sa moara frecând la pereti ori înfipt în sapa în aratura. Îndeplinea oricum conditiile din anunt, mai putin pe cea a limitei de vârsta de patruzeci de ani.


- Tu mi-ai raspuns alaltaieri la telefon când am întrebat de postul de gardian?


- Nu, nu eu fac angajari. Eu doar le aprob cel mult. Secretara ti-a raspuns si ti-a trecut numele si numarul de telefon în caiet. Îti stiam oricum numarul de telefon de la mama, care l-a luat de la Miron. Eu am rugat-o pe mama sa faca rost de numar. S-a potrivit bine: cu câteva zile pâna sa dai telefon la scoala, ti-am trimis un mesaj…


- Ce mesaj?, întreba el tot ca prostit, cu o uimire revarsata din privirea care lua aminte: fata ei era acum transfi­gurata, alta decât cea din urma cu un sfert de ora si pe care si-o amintea din vizita la Mohaci – romboidala, trasa parca în lateral de lumina ciudata emanata de ochii mari, negri, batând în verde, sub claia de par bogat, de un negru clocotitor. Aducea cu un copil-pastor, cu obrazul supt de umblat si alergatura dupa capre pe dealuri prin frig si arsita.


- Un mesaj, da, un SMS… Înca nu stiu sa scot mesaje. Am cumparat de curând un telefon. Ai fi putut sa ma suni totusi direct. Mi-ar fi facut placere.


- N-am îndraznit. Te-am mai vazut în doua rânduri pe vara, în Pitesti si-n Câmpulung.


- Trebuia sa ma opresti, sa ma faci atent…


- Pareai dus. Nu mi-a venit sa te scot din ale tale, sa te deranjez…


- Sa ma deranjezi?! Sa ma scoti?! Esti timida, sau ce?


- Ar fi trebuit sa citesti mesajul.


- Era pentru postul asta de gardian?


Ea smuci din cap agasata. O scotea din rabdari.


- Nu pentru postul de gardian. Îsi musca buzele. Am fost sigura ca l-ai citit. Da-mi telefonul sa ti-l scot.


Si el parca si-ar fi pierdut rabdarea de a se potrivi la strategia asta de doi bani. Nu si-ar fi permis totusi sa i-o arate. Joaca asta de-a mesajele, ma rog, si lumina aceea ciudata din ochii ei parca ar fi recunoscut-o. O zarise în trecere pe unele fete de barbati si femei prin locurile pe unde umbla, pe strazi, prin aglomeratia autobuzelor, a trenurilor, a garilor si pietelor, a holurilor si secretariatelor unde astepta raspunsuri pentru o slujba, si totusi parca nicaieri nu avea atâta pregnanta si insistenta ca-n ochii ei. De câtiva ani buni, el trecea pe lânga lumina aceea dezinteresat, fara sa zaboveasca, neputându-se opri din alergatura care într-o buna zi o sa-l rapuna, tocmai pentru ca îl tinea în fiinta. O sinucidere de azi pe mâine si totodata o garantie a supravietuirii – ciorica asta mica asteapta un raspuns, deh, îi întinse telefonul si el o vedea tot agasata, întoarsa pe dos, în timp ce butona ca sa scoata mesajul. I-l arata, Doamne fereste, la orice altceva s-ar fi asteptat, în afara de chestia asta în care n-ar fi crezut sa aiba vreun amestec, dar daca-i nevoie, daca-i neaparat necesar.


Pâlpâia pe ecranul mobilului – Te iubesc, si el scuturându-se de soc, ce tâmpenie, ba nu, ba da, ba nu, da-bineînteles ca ciorica asta mica e dispusa sa faca mai mult decât sa ajute un unchi batrân sau un bunic…


(fragment de roman)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul