Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

De la natură sunt neîncadrabilă...

        Nora Iuga


 Interviu realizat de Andra Rotaru



Nora Iuga s-a întors, o dată cu venirea primăverii, în ţară, după o şedere de 6 luni în Elveţia. Bursa literară oferită de statul elveţian, în cantonul Zug, este una dintre numeroasele care i-au fost acordate şi care certifică faptul că europenii au gust pentru valoare. Scriitoarea nu s-a întors orişicum, ci cu o carte nouă, „Hai, să furăm pepeni”, care va apărea în aprilie la Polirom, şi cu pagini noi la cartea „Scrisoarea“, care se întrevede să apară la Târgul de Carte Gaudeamus. Nora Iuga nu s-a întors însă pentru mult timp în România, pentru că o altă ţară - Germania - o va lua sub aripa universalităţii şi a marii literaturi, scriitoarea alăturându-se astfel, pe bună dreptate, lui Gellu Naum şi Mircea Cărtărescu, care au obţinut această bursă prestigioasă, DAAD-ul. După cum bine se ştie, Berlinul „face şi desface” pulsul poeziei care se scrie în momentul de faţă, „un cuib” pentru cei merituoşi, dar şi un turn cu eşafod pentru cei nepregătiţi să-i ofere totul.



În curând, veţi păşi pe tărâm nemţesc, cu o bursă DAAD şi cu o nouă ediţie a antologiei de poeme „Capricii periculoase“ (Gefahriche Launen), apărută la celebra editură germană Klett-Cotta, în 2007. Cum arată o zi din viaţa dumneavoastră, în cadrul unei rezidenţe artistice, departe de casă, intrigi şi mondenitate?



Fără îndoială, gloria e o formă de alergie specifică mai curând vârstei tinere, când amprenta hormonală e mai mare şi cucerirea lumii e la fel de obsedantă ca şi cucerirea unei femei inaccesibile. Dorinţa de a câştiga turnirul, învingându-ţi toţi adversarii pentru a te putea desprinde de ei, acţionează, culmea, şi atunci când te afli într-o conjunctură în care nu prea ai la ce să aspiri. Aici apare întrebarea care oricum nu rezolvă mai nimic. Ce e de preferat, să fii rege în ţara proştilor sau ultimul în ţara deştepţilor? În cazul meu a existat mereu un contratimp între ceea ce am ştiut că merit şi ceea ce am obţinut. Nu m-am considerat niciodată cea mai mare, pentru că arta şi literatura nu se măsoară nici în kilograme, nici în centimetri, dar sunt sigură că, de la prima carte, am făcut altceva decât confraţii mei. Nu puteam să mă încadrez: sunt de la natură neîncadrabilă, aşa că acea glorie visată în adolescenţă nu era deloc o costumaţie uşor de procurat în România şi ce aveam la îndemână nu-mi venea bine... Mă mândresc că un Lucian Raicu şi un Valeriu Cristea - poate singurii critici care aveau la vremea aceea organ pentru literatura universală - m-au apreciat. Am aşteptat bursa DAAD ca pe o confirmare, pentru că răsplata germanilor şi situarea mea alături de Gellu Naum şi Mircea Cărtărescu îmi arată tot mai bine că locul rezervat mie nu e nici la Botoşani, nici în antologiile şi istoriile literare româ­neşti, cu excepţia celor semnate de autori care nu se bucură, nici ei, de statutul cuvenit (e clar că iar am dat-o‘n bară, dar eu chiar nu mai am nimic de pierdut). De aceea, o zi din viaţa mea ilustrează perfect singurătatea alergătorului de cursă lungă.



Care sunt micile neîmpliniri - care ar putea deveni marile împliniri - ale unui scriitor recunoscut şi recompensat de statul german de nenumărate ori? Care e dorinţa literară cea mai recentă care vreţi să se împlinească?



Îţi spun o mică poveste: dacă nu mă dădeau afară de la Editura Enciclopedică în 1977, unde, cu ceva timp în urmă, discutasem două ore singură în birou cu Paul Goma - pentru că toţi colegii au dat bir cu fugiţii când l-au văzut -, nu deveneam, constrânsă de context, jurnalistă la revista germană „Volk und Kultur”, care mi-a deschis, prin cunoaşterea limbii germane, poarta mult visată a Germaniei, unde mi s-a conferit şi Premiul Friedrich Gundolf, decernat de „Akademie fur Sprache und Dichtung” (Academia pentru limbă şi poezie). Această academie acordă şi Premiul Buchner, cea mai mare distincţie din Germania. Ce-aş putea să-mi doresc mai mult? De la natura atotputernică nu am cerut niciodată altceva decât să mă apere pe mine şi pe ai mei. Se pare că îi place să nu-i ceri Nobelul şi alte abţibilduri dintr-astea şi atunci ţi le dă, ca să mai râdem puţin... Nu ce-mi doresc, mai corect ar suna - ce e deja pe drum: Săpunul lui Leopold Bloom în Bulgaria, Hai, să furăm pepeni în Slovenia (în ambele ţări a apărut deja romanul Sexagenara şi tânărul), reeditarea antologiei de poezie Gefahriche Launen (Capricii periculoase) la Editura Klett-Cotta, Germania. Cartea s-a epuizat într-un an. Sexagenara şi tânărul se negociază în Elveţia la o editură germană şi la una franceză; bursa DAAD garantează tipărirea unei cărţi în Germania sub egida DAAD-ului, probabil Hai, să furăm pepeni… Nu sunt prea lasă-mă să te las pentru 78 de ani, nu?



De-a lungul vremii, aţi cunoscut nenu­mărate personalităţi literare şi aţi avut câţiva profesori care v-au rămas dragi. Care au fost marile întâlniri ale vieţii, pe care nu aveaţi cum să le rataţi?


Sunt un copil de duminică, am supravieţuit cu bine foametei, frigului, întunericului, cenzurii: poezia adevărată e greu de cenzurat. Cei din Occident se miră, când îmi citesc poezia, că atâta revoltă a putut fi trecută cu vederea: se pare că nu a fost chiar aşa, am plătit cu 8 ani de interdicţie de publicare, am revenit la 47 de ani fără nici o fisură. Fundaţia a fost solidă... Li se datorează acest fapt şi unor profesori ca doamna Ştefania Cristescu Golopenţia, nume binecunoscut în rezistenţa româ­nească, George Călinescu, Tudor Vianu şi creierului meu frumos, pentru care am o oglindă specială - e secretul meu... Hai să-ţi spun ce mi-a dat fiecare din cei trei magi: doamna Golopenţia, emoţia poeziei şi răbdarea, Vianu, organizarea gândirii, Călinescu, grandoa­rea nebuniei şi datul cu tifla. Cum să-l uit pe M.R.P.? El a avut cea mai mare încredere în poezia mea. Glasul lui Rică din Obor se aude adesea în textele mele.



Dacă poezia ar fi un om, cum ar arăta el? Este proza un „animus” de care v-aţi îndrăgostit?



Ar avea picioare lungi ca să străbată toată lumea pe jos şi ochi care să înghită kilometri de tăcere... Să fim serioşi, nu, proză nu există, nici poezie. Ne-am jucat frumos, nu-i aşa? Nu există decât o dispoziţie interioară care-şi alege singură vocea. Iubesc „cheful” sufletului meu de-a se arăta pe mai multe voci deodată.



Cum au decurs cele 6 luni petrecute în cantonul Zug din Elveţia, de unde tocmai v-aţi întors? Au fost zilele de rezidenţă artistică prolifice din punct de vedere literar?



Oh, ce păcat, la întrebarea asta nu pot să dau decât un răspuns de contabil: în perioada septembrie-decembrie s-a realizat un roman, Hai, să furăm pepeni - numărul total de pagini 150, apariţie în aprilie 2009 la Polirom; în perioada ianuarie-februarie, în continuarea celor 170 de pagini, scrise la Bucureşti, 80 de pagini din cartea Scrisoarea, pe care o pregătesc pentru Gaudeamus. În rest: cer de plumb, lac de plumb, munţi de plumb, traumatism cu comoţie cerebrală, analize, spaime, autosugestie impusă, foarte eficientă, şi mereu atâţia oameni capabili să te iubească total dezinteresat. Elveţia e încercare şi răsplată - puntea dintre iad şi rai.



Aţi fost numită în nenumărate rânduri o „scriitoare de talie internaţională”, iar cele aproximativ 40 de cronici apărute în urma publicării antologiei „Capricii periculoa­se“ (Gefahriche Launen) stau drept mărturie. În ţară, acest ecou întârzie să se facă simţit, astfel încât vă rog să ne deschideţi ochii!



La început, m-a durut că în ţara mea revistele nu s-au înghesuit să ştie şi să consemneze că în Germania, Elveţia şi Austria mi-au apărut aproximativ 40 de cronici, portrete şi interviuri extrem de entuziaste, cum nu am avut niciodată în România. În mai toate sunt numită „o voce distinctă în poezia europeană“, „ultimul mare suprarealist“, „un suprarealist postmodern“, „nu încape îndoială, Nora Iuga e un Artaud al poeziei!“- tristă ţară, când poetul e obligat să îşi facă singur reclamă, cum pe vremuri, când jucam piese de autori sovietici la casele de cultură din Bucureşti, înainte de a păşi pe scenă îmi făceam cruce şi spuneam în gând: „Sfântă obrăznicie, nu mă lăsa!“. Şi nu mă lăsa. Obrăznicia salvează de multe ori adevărul.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul