Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cartea străină

        Paul - Gabriel Sandu

Rezervaţia Puşkin


 


Cartea lui Serghei Dovlatov Rezervaţia Puşkin este mărturia lucidă a insuportabilei claustrări impuse de regimul comunist din Rusia celei de-a doua jumătăţi a secolului trecut. Însă ea este simultan – deşi aparent paradoxal – mărturia neputinţei constitutive de a evada dintr-o ţară şi dintr-o limbă proprii, pentru a-ţi construi alt destin.


Boris este, înainte de toate, un scriitor; însă nu orice fel de scriitor, ci unul dintre aceia care nu reuşeşte să publice nimic. „Cu viciile tale ar trebui să fii minimum Hemingway” (p. 9), îi aruncă Tania, reproşându-i mai ales intesa lui „preocupare” pentru alcool, înainte de a-l părăsi. Încercând să-şi câştige într-un fel existenţa, Boris obţine postul de gid în muzeul-re­zervaţie, care devine metafora unei lumi întregi.  Cunoştinţele sale literare, capacitatea sa de a lega, în aceeaşi frază, numele a două curente literare şi de a-i aşeza unul lângă altul pe Puşkin şi pe Goethe îi asigură postul cu oarecare uşurinţă. Locuieşte într-o cameră mizeră, primită în schimbul a aproape două duzini de sticlă de votcă, împreună cu ciudatul şi proaspătul posesor al numitelor sticle.


Lucrurile par, aşadar, să intre în normal. Reuşeşte chiar să le trimită soţiei şi fetei sale o sumă frumuşică de bani, abţinându-se, pentru câteva săptămâni, de la băutură. Însă acesta e momentul în care se declanşează mecanismul ce avea să-l poarte, numai câteva săptămâni mai târziu, în lumea bine  cunoscută a viciului, în care lucrurile se dematerializează şi se pierd în spatele aburilor de alcool. Tania vine la rezervaţie pentru a-l anunţa că are de gând să plece. În America şi împreună cu fiica lor. Îl întreabă, cu nedisimulată sinceritate şi sperând într-un răspuns afirmativ, dacă vrea să vină şi el. Răspunsul lui vine însă fără ezitare şi este unul negativ. La insistenţele ei, o lămureşte că „nu-i nimic de explicat... E limba mea, poporul meu, ţara mea smintită...Închipuie-ţi, eu îi iubesc până şi pe miliţieni.” (p. 96). Apoi, urmează în acelaşi fel: „Într-o limbă străină, ne pierdem optzeci la sută din personalitate. Ne pierdem capacitatea de a glumi, de a zeflemisi. Atât şi e de-ajuns să mă îngrozesc”.


Însă groaza lui nu e suficientă pentru amândoi. Groaza lui nu o poate determina şi pe ea să rămână, iar hotărârea ei fermă îl uimeşte. Îi apare acum o altă femeie decât cea pe care apucase s-o cunoască timp de zece ani. După plecările ei succesive, mai întâi de la Rezervaţia „Puşkin”, apoi, în cele din urmă, din Rusia, Boris se prăbuşeşte, timp de unsprezece zile, într-o stare de profundă letargie, din care nu ieşea decât pentru a face rost de alte sticle. Este vizitat de miliţie, însă nu poate şi nu vrea să deschidă uşa, ceea ce îi determină pe miliţieni să revină mereu, la diferite ore din zi şi din ce în ce mai ameninţători. Însă, între vizitele miliţienilor, Boris primeşte un telefon, apoi aude vocea Taniei cum „îşi făcea loc prin haos” (p. 152). Erau bine, ajunseseră în Austria. Daca se vor mai întâlni vreodată, o întreabă el, iar răspunsul ei sună liniştitor. „Da, dacă ne iubeşti...”. „Iubirea e pentru tineret. Pentru militari şi sportivi... Aici totul e mai complicat. Aici nu-i vorba de iubire, ci de destin” (p. 153), urmează replica lui, înainte de clic-ul telefonului, care aşază peste încăpere liniştea de mai înainte.


Scriitura agilă şi plină de vervă, construită din fraze retezate, concise, în care cuvintele stridente sunt potrivite cu minuţie, observaţiile fine, tonul ironic şi agresiv sunt calităţile indiscutabile ale stilului micului roman al scriitorului rus, care atinge, în unele locuri, perfecţiunea. Iată, bunăoară, cum este clădită imaginea unui sat azvârlit pe o culme de deal: „Pe-alături umblau vaci monocolore, plate, ca nişte decoruri de teatru. Oi murdare, cu fizionomii decadente, ciupeau fără chef iarba. Deasupra acoperişurilor dădeau târcoale ciorile. [...]. Găinile evoluau cu un umblet nervos ca-n filmele de desene animate. Câinii scunzi, flocoşi, lătrau ascuţit.” (p. 31).


Sentimentul de lume părăsită, devorată de cariile uitării, în care miracolul vieţii a fost redus la funcţionarea – ea însăşi defectă – a câtorva mecanisme, ambianţa de „rezervaţie”, sunt surprinse cu o precizie uimitoare, lăsând aerul unei fotografii bune, reuşite din întâmplare. Însă, dacă ironia nu ar fi esenţa însăşi a stilului, pericolul, aşteptând de pretutindeni, este prăbuşirea într-o lume kafkiană, nu doar monotonă şi ternă, ci angoasantă şi cotropitoare. Echilibrul – de altfel, foarte dificil de menţinut – nu pare a suferi nicăieri, deznădejdea fiind mereu colorată de replicile unor personaje caricaturale sau de finele observaţii ale naratorului. Căutând un localnic ce i-ar putea închiria pentru câteva luni o cameră, Boris face cunoştinţă cu unul dintre acele personaje hilare, pentru care strâmbăturile şi semnele furişe, făcute din ochi, sunt liniile de conduită: „Făţiş preocupat, Tolik urină din cerdac. Apoi deschise uşa şi strigă: – Alio! Răsscobitule Ivanîci! Eşti căutat. Şi făcându-mi cu ochiul, adăugă: – De la miliţie, pentru pensia alimentară” (p. 32). 


Discuţia privitoare la preţul închirierii camerei dorite se transformă într-o ciudată mărturisire a viciului proprietarului, aşa cum discuţia despre Lizka care „ar trebui spânzurată, da’ nu-mi fac eu de lucru cu ea [...]” (p. 36), trădează cu un umor neaşteptat grotescul, dacă nu absurdul unei situaţii conjugale. Evadarea prin alcool, cea mai la îndemână modalitate de a te sustrage „rezervaţiei”, este şi ea citită în cheie ironică, devenind, astfel, mai puţin condamnabilă, dobândindu-şi un anume firesc, care reclamă oarecare înţelegere: „Mă abţin cu uşurinţă de la primul pahar. Dar nu ştiu să mă opresc. Motorul e bun, dar frânele îmi joacă festa” (p. 64).


Dacă la nivel stilistic singurul fel în care se poate evada dintr-o lume ferecată, lipsită de ferestre asemenea unei monade leibniziene, este ironia şi sarcasmul, la nivel existenţial contrapartea acestei trăsături de stil este alcoolismul. Ţinând seama de această observaţie, finalul romanului, scris mai degrabă într-o notă sumbră, lipsit de culoarea vie a umorului şi a ironiei, poate fi înţeles ca recursul la un alt fel de evadare, evadare care nu mai poate fi împlinită printr-un artificiu de stil. O evadare care reclamă, aşadar, prăbuşirea în inconştienţa oferită de alcool.

Romanul lui Dovlatov ia forma unei neîncetate pendulări între lumea claustrării, a „rezervaţiei” şi cea a numeroaselor „plecări din prezent”, care alternează mereu, în căutarea unei soluţii definitive. Paradoxul este că nici una dintre modalităţile de evadare temporară nu este suficientă, singura soluţie fiind cea a plecării fizice dincolo de graniţele „rezervaţiei”. Numai că definitivul unei astfel de evadări este insuportabil. Singura soluţie este constatarea lipsei oricărei soluţii.    
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul