Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Burghezul gentilom în viziune valahă

        Mircea Ghiţulescu



Teatrul Valah din Giurgiu, cu o istorie pe cât de scurtă, pe atât de complicată, te întâmpină cu un banner senzaţional pe faţadă: „merg la teatru pentru că mă iubesc”. Este ideea noii conduceri girată de Cosmin Creţu, actor provenit dintr-o recentă şi solidă familie de tip italian (de Filippo): familia Creţu. Noi, cei care nu mergem la teatru pentru că ne iubim sinele, ci, dimpotrivă, pentru că ne detestăm, am găsit foarte multe şi secrete motive de râs în Jourdain cel scrântit, de Mihai Bulgakov, o parafrază după Burghezul gentilom, de Moliere.


Un „burghez gentilom” înseamnă un ciocoi care are prea mulţi bani şi nu ştie pe ce să-i cheltuiască. Petrică Ionescu, într-un spectacol de tristă amintire de la Teatrul Naţional din Bucureşti, îl vedea în Jourdain pe Gigi Becali şi nu ştim de ce nu l-a convins să joace el în locul lui Rebengiuc. Jourdain, care „vorbeşte în proză”, şi Chiriţa care încearcă să vorbească în limba franceză par ridicoli, dar, în realitate, sunt aducători de progres dacă aruncă banii pe înnobilarea lor. Nu pe înnobilarea fotoliului aurit al lui Becali, ci a şezutului său, să ne înţelegem.


Persecutat în aceeaşi măsură de Moliere şi de Stalin, dramaturgul şi romancierul rus Mihai Bulgakov „l-a rescris\" subversiv pe clasicul teatrului francez (Cabala bigoţilor, Jourdain cel scrântit), dar şi pe Don Quijote şi chiar Noul Testament, în romanul Maestrul şi Margareta, dramatizat la noi de Cătălina Buzoianu şi difuzat sub formă de spectacol la Teatrul Mic, în anii ’80.


Marginalizat, chinuit psihic în anii ’30, când Stalin începuse să facă şi critică literară pentru a pune ordine în literatura rusă (poate pentru a intra cu un orizont mai larg în Al Doilea Război Mondial), Mihai Bulgakov a fost printre cei dizgraţiaţi. Pe calea deschisă de Cătălina Buzoianu, acest suflet slav a fost reprezentat la noi nu numai cu textele scrise pentru teatru, dar şi cu adaptări după romanele şi povesti­rile sale. Inimă de câine încă se mai joacă la Teatrul Naţional din Bucureşti.


O surpriză de calitate ne oferă Teatrul Valah din Giurgiu cu Jourdain cel scrântit, parodie după Moličre, pusă în scenă cu temperament de Emil Gaju, cel mai înţelegător regizor al celei mai bune comedii româneşti: Gaiţele, de Al. Kiriţescu. El a făcut la Giurgiu o comedie muzicală cu dansuri cum i-ar fi plăcut, poate, lui Moličre însuţi, nu neapărat lui Bulgakov.


Nimic nu lipseşte din acest spectacol, îi spuneam lui Emil Gaju, în afară de latura subversivă „bulgakoviană”, dar tot la fel de adevărat este că nimeni nu-i duce lipsa. Spectacolul este atât de cuceritor încât uiţi toate complicaţiile intelectuale şi te saturi de râs. Emil Gaju ornamentează un text cu Burghezul gentilom, de Moliere, rescris de Bulgakov, adăugând tot ce lipseşte spiritului însetat de veselie: dansuri, gaguri, invenţii de tot felul.


Jourdain („ciocoiul\", cum spunea Nicolae Filimon în romanul său balzacian înainte de Balzac) este plin de bani şi vrea să îi cheltuiască pe cultură. Este soluţia lui pentru a se depăşi, asemenea Chiriţei lui Alecsandri. Plăteşte bine profesori care, în imaginaţia lui Emil Gaju, sunt frumoase femei care nu te învaţă nimic şi totuşi le asculţi Mihaela Olar - filozofie, Iasmina Petrovici - dans, Ana Odagiu - muzică şi teatru (de, regizor...), Giulia Ionescu - scrimă.


Farmecul teatrului este, între altele, că te face să iubeşti personaje negative. Un astfel de personaj complet ieşit din context, dar mereu „anturat” (mai ales prin contribuţia Sabinei Grădinaru) este Jourdain, interpretat de Cosmin Creţu. Din acest moment, riscul este ca spectacolul să se transforme în recital. Nu-i mai trebuia actorului decât o perucă pentru a semăna cu Michael şi peruca a venit. Totul s-a transformat într-o parodie a unui concert rock. Rock şi nu prea, pentru că autorii muzicii originale (Tică Lumânare) s-au pierdut pe drum, iar Emil Gaju a trebuit să bage Gounod şi Häendel în completare.


Nimic din ce am spus până acum nu este mai important decât faptul că Emil Gaju a acceptat ca actorii săi (minus seniorii) să înveţe teatru pe scenă, şi nu în sălile de studii. Este un spectacol de grup (joacă toţi actorii deodată) fermecător prin stângăcie, şi nu prin perfecţiune, iar regizorul, în mod sigur, contează pe asta. Mai contează şi pe „biomecanica” râsului, mai ales în cazul Doamnei Jourdain (Ana Călăraşu), cel mai bun rol, „confecţionat” din mai nimic. Un rol ce creează fisuri de dramă aparentă (dacă gelozia este o dramă) în plină comedie. Cultivat şi atent să pună cultura în mişcare, Emil Gaju promite o viitoare mare comedie muzicală românească pe texte clasice. Şi ceva în plus: bani pentru cultură.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul