Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Nostradamus la Sibiu şi Orfeu din absidă

        Horia Gārbea

Am scris de multe ori despre Cassian Maria Spiridon ca poet şi nu sīnt singurul. E greu să te sustragi unui autor care se impune zi de zi, ceas de ceas şi īn proporţie (relativ) de masă. Deunăzi, o tīnără poetă din Caracal īmi scria că visul său este să publice īn Convorbiri literare pentru că asta ar īnsemna o consacrare venită din partea idolului ei, redactorul-şef al acestei publicaţii. Nu am tresărit de invidie (fiind totuşi dramaturg!), dar mă gīndesc că autori ce pot stīrni asemenea emulaţie sīnt necesari mai ales pentru susţinerea ideii de poezie īn rīndul aspiranţilor. Căci noi, care ştim bine opera lui Cassian Maria Spiridon, chiar dacă ne īntărim īn convingerea că ea contează, nu mai rodim la umbra ei. Recentul volum al prolificului autor ieşean este, poate, cel mai restrīns ca număr de pagini din cariera sa nezgīrcită cu versurile. Nu bate suta de pagini. Ceea ce e mai bine, pentru că, să fim drepţi, el dovedeşte o autolimitare superioară altor cărţi. Tema volumului, a cărui īmpărţire īn trei cicluri mi se pare arbitrară - probabil corespunde vreunor perioade specifice de creaţie ale autorului, dar cartea e unitară -, este evidentă. Avem de-a face cu o parafrază la cīnturi mitologice referitoare la coborīrea īn Infern. La urma urmelor, orice erou care se respectă a fost pe acolo: Ulise ca şi Ghilgameş, Orfeu după Euridice, mai īncoace Dante. E greu de crezut că un poet ajuns īn preajma aniversării a 60 de ani de viaţă nu vrea să dea o raită pe acolo. Īntīlnirea zeului, lupta inegală cu timpul, descoperirea umbrei şi soarele ce coboară sīnt ipostaze ale coborīrii conştiente a eului īn adīncul īn care, după o vreme tot mai scurtă, va fi să se scufunde. Poetul īncearcă să facă, intelectual, dar şi ca simţire, un voiaj de probă. Contorsionarea textelor (nu-i uşor să-ţi priveşti Infernul, nici măcar Purgatoriul īn faţă) complică percepţia cititorului faţă de o relatare care se găseşte pe sine īntre infinite paranteze, cărări labirintice, variante. Săgeata īmbrăcată īn roşu e Timpul ireversibil orientat spre viitor. Ne putem ima­gina că, pe unul dintre culoare, autorul a găsit un cazan fumegīnd pe care scria simplu: C.M.S. – Iaşi. Şi atunci, a īnceput să īşi perceapă itinerariile terestre (sīnt multe poeme de călătorie īn volum) ca pe nişte serpentine spre un viitor de reconfortante certitudini.


 


 


Pronunţīnd numele Luciei Verona, cititorul oarecum iniţiat se va gīndi īndată la teatru, genul īn care autoarea a scris, s-a afirmat şi excelează, aşa cum o atestă destule premii şi volume. Şi totuşi, volumul Fără canguri, unul dintre cele mai bune din cīte a publicat Lucia Verona, nu cuprinde teatru. El este un excelent volum de proză scurtă, definindu-se astfel prin ceea ce proza scurtă are mai caracteristic: nerv, umor, poantă, imprevizibil, acţiune precipitată, personaje schiţate sigur din numai cīteva linii.


Lucia Verona nu este la primul volum de proză, ea fiind chiar autoarea unor nuvele sau, cum se spune mai nou, micro-romane. Acestea nu au īnsă, deşi bine conduse, explozia povestirilor din Fără canguri. La un anumit nivel al construcţiei, acest volum este mai mult decīt o culegere de schiţe. Temele lui, deschiderea şi īnchiderea auto­referenţiale, o povestire care apare, īmpărţită īn ep­soade, de mai multe ori de-a lungul cărţii fac din corpul operei un soi de roman post-mo­dern, de alcătuire compactă, nu­mită, eventual ironic, volum de proză scurtă.


Dincolo de intenţiile subtile vizīnd construcţia elaborată a volumului ca un obiect unitar, cititorul care l-ar deschide la īntīmplare şi ar citi o singură piesă, ignorīnd că ea face parte dintr-un mozaic, s-ar delecta sincer cu scriitura bine condusă, cu fizionomiile personajelor şi cu ingeniozitatea dramatică a traseului narativ.


Din teatru, Lucia Verona aduce īn proză capacitatea de a crea personaje şi intrigi, replica şi suspansul. Piesele ei de teatru au de suportat repro­şul că sīnt prea succinte, că acţiunea ajunge la finalul adesea surprinzător īnainte ca spectatorul să se fi dezmeticit şi chiar să fi gustat fineţea loviturilor de teatru īn care e maestră Lucia Verona. La pro­za scurtă, autoarea găseşte exact ritmul potrivit, nu e timp de plictiseală, nici de zăbavă īn complicaţii excesive. Po­vestea curge rapid, dar zigzagat, ca o cursă de slalom special.


O ingenioasă elaborare a efec­telor caracterizează scri­sul Luciei Verona, indiferent de gen. Poţi fi sigur că puşca agăţată īn cui īn actul īntīi va trage şi chiar va ucide pīnă īn actul trei. Aşa fiind, povestirea care des­chide volumul, Armura, nu fără un contrapunct inter­textual cu o genială poezie a lui Nichita Stănescu, dă cheia cărţii care va urma. Lumea personajelor Luciei Verona este „o armură īn care să ne ascundem”, dar una care nu ne apără, ca pe nişte cavaleri, ci una care ne expune jocului īntīmplării. Spune asta o autoare la care nimic nu este īntīmplător!


Cu (sau) Fără canguri, Lucia Verona īşi celebrează īn modul său abil şi jucăuş, un nou tip de consacrare. Pentru cunoscători ca şi pentru profani, proza ei e un prilej de bucurie şi amuzament.


 


Delicatul liric constănţean editează o carte-obiect cu ilustraţii chinezeşti īnfăţişīnd păsări şi flori īntr-o lume de bambus. Poemele sīnt traduse şi īn engleză (Alexandra Flora Munteanu, Oana şi Eduard Rosentzveig). Mai multe cicluri de terţine īn spiritul haiku-u­lui alcătuiesc conţinutul unui volum succint şi elegant. Faţă de atīţi autori  care cochetează cu această formă poetică şi devin abuzivi, Sorin Roşca ştie să dozeze lirismul atīt īn fiecare text īn parte, cīt şi īn īntregul volumului. Astfel, el evită redundanţa şi plictisul. Dimpotrivă, stīrneşte un interes pe care īl menţine atīt cīt este necesar, oferind variaţii ale discursului şi oprindu-l la timp. Ideea de limitare a poeziei la o formă fixă, fie ea şi japoneză, īmi este antipatică īn principiu. Excepţie pot face doar poemele care depăşesc o asemenea limitare prin conţinutul lor, indiferent de numărul versurilor şi si­labelor. Este acesta cazul  multor texte de Sorin Roşca şi meritul său devine evident īn cīteva notaţii ce ne fac să uităm de restrīngerea programatică a cuvintelor. După furtun㠖 /pīnza păianjenului/ īntre plopii rupţi.  Sau Greu de crezut/ īn ochii unei furnici/ marea şi cerul. Limitarea cea mai severă şi mai binevenită īn poezia lui Sorin Roşca nu este cea la puţinătatea vorbelor, ci supunerea la spiritul haiku - lăsīnd natura să se oglindească īn poezie, fără acele fioroase filozofeme cu care ne intoxică adesea pretinşii autori de asemenea poeme. Poetul, ochiul care priveşte sau obiectivul care fotografiază este, īn fine, ascuns cu meşteşug şi nu se arată, neplăcut, cu atotcunoaşterea lui. Numai aşa, īn linişte deplină, vorba autorului, paşii furnicii gonesc somnul tigrului. Colibri lui Sorin Roşca sīnt printre puţinele texte de asemenea factură de la noi cărora le recunosc reuşita.


 


 


Ilie Constantin a intrat de curīnd īn categoria poeţilor „şaptezecişti”... la vīrstă. Distinsul poet bilingv, de fapt trilingv, numărīnd şi italiana, īşi sărbătoreşte cei 14 luştri de viaţă cu o antologie care adună poeme scrise īn aproape jumătate de veac, antologīnd chiar şi un poem din volumul de debut (Vīntul cutreieră apele – 1960). La Ilie Constantin impresionează ataşamentul pentru lirism devotamentul faţă de poezia fină ca o „Marină de Hokusai” (titlul unui poem). Poetul are o seninătate clasică, īnfiripă metafore căutate precum ochiul ciclopului care se deschide īn miezul ochiului – vīrtejului – ciclonului, mizīnd pe paronimia ce există şi īn franceză, limba īn care a fost, iniţial, creat poemul. Cărţile scrise īn limba romānă sīnt cuprinse īn antologie pīnă la volumul Celălalt (1972). După 1983, cu volumul L’ailleurs (Īnaltăpartele), Ilie Constantin a scris īn franceză, antologia avīnd şi versiunea romānească a textelor. Prefaţa volumului īi aparţine lui Eugen Negrici, care vorbeşte despre izolarea şi chiar „criogenia” la care s-a supus şi a fost supus poetul īn anii exilului. Dar Ilie Constantin a ales calea īntoarcerii, īn 1992, īn ţara natală, una a „iluziilor literaturii”, după prefaţatorul său.  Considerat la debut cel mai important scriitor al generaţiei sale, uitat apoi īn exil, Ilie Constantin a (fost) regăsit (de) li­teratura noastră şi a devenit acum, ajutat şi de longevitate īntr-o serie ce nu prea s-a bucurat de ea, un veritabil „bătrīn īnţelept” al poeziei, īncununat cu premii opera omnia şi justificată admiraţie. Poezia sa a rămas limpede şi atemporală: Īn limpezimea de februarie,/ şlepurile Senei deşteptate/suferă inspecţia solară.  Arta sa poetică se mărturiseşte la fel de clar: Le počme parle plus qu’ il résonne. Rezon!


 


 


Poezia lui Ioan Radu Văcărescu s-a găsit de multă vreme pe sine. La fel şi poetul. El ilustrează paradoxul de a fi un revoltat īn acelaşi timp cu un elegiac. Cele două naturi, bine sudate prin creaţie, dar şi prin cultură asimilată, īi dau o tensiune permanentă, de arc bimetalic, care se īnclină īn fiecare dintre părţi, după cum dictează temperatura ambientă. Muzeul figurilor de umbră e Sibiul, misterios şi poetic īn sine, decorul firesc al operei locuitorului său, elegiacul, cer care deplīnge nostalgic emigrarea prietenilor şi dispariţia pīnă şi a leilor de piatră de la Īmpăratul romanilor.  Dar un asemenea muzeu e memoria poetului īnsăşi, care adună aceste figuri, păstrătoare cu toate detaliile. Poetul exhibă o natură contradictorie: are pulsiuni histrionice pe care le topeşte imediat īn melancolie, le lasă să curgă printre pietre baroce. El este un sălbatic leopard ce se īmblīnzeşte la parfumul trecutului. Īn recentul volum, Ioan Radu Văcărescu pare a fi un Nostradamus de Sibiu după ce a scrutat īn deplină cunoştinţă de cauză tot viitorul şi īncearcă acum să găsească tot mai īncifrate catrene pentru expunerea lui. Diferenţa este că viitorul anticipat de vizionar este, de fapt, trecutul, conţinutul amintirilor, pe care īnsă autorul le priveşte cu aceeaşi surpriză şi īncīntare cu care le-ar descoperi prin clarviziune metapsihică. Ca şi oraşul pe care īl cīntă, poezia lui Ioan Radu Văcărescu este una de atmosferă, ambianţa şi decorul sīnt aproape totul şi ele creează de la sine conţinutul, aşa cum castelele scoţiene generează automat fantome, iar blocurile din Militari nu. Īn fond, Sibiul e şansa poeziei lui Ioan Radu Văcărescu. Sau, poate, e tocmai invers?


 


 


Un titlu bizar atrage atenţia asupra unui poet destul de ciudat la rīndul său. Cine să fie Mamiferul minoritar. Poetul īnsuşi, desigur, acest slujbaş mărun,t care abia īşi poate permite un īnceput de revoltă. Poezia lui Gelu Bogdan Marin este o retragere a autorului strivit de o realitate ostilă şi de tirania propriului text. Īntre aceste două forţe de compresiune, omul se aplatizează, organele lui devin o planşă de anatomie cu elementele īncurcate. Uneori, versurile sīnt enunţuri absurde, īn acord cu situaţia descrisă. Alteori urechea īl mai trădează pe poet şi el mai scoate cīte un scheunat liricoid: metaforă şiroindu-mi pe tīmple. Īn general īnsă, Gelu Bogdan Marin e coerent şi consecvent īn intenţia sa de a ne comunica angoasele. Destule pasaje atrag atenţia īn chip special asupra īnzestrării sale şi a experienţei de poet la a treia carte: oricum m-aş īntoarce/ fereastra īmi rămīne lipită de ochi/motiv pentru care/ nu pot trece īntreg prin lume/ şi nu pot deveni eroul acestui bulevard// de parcă m-ar vedea cineva. Traumatizată de lume şi de sine, poezia scrisă din conştiinţa minorităţii şi chiar minoratului ei nu este, īn schimb, de ignorat pentru cine o pricepe. Īn asumarea acestei situa­ţii, poetul pune destul talent şi destul orgoliu.


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul