Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

La Velceşti, la adevăraţii Velceşti!

        Stelian Tăbăraş

Nu degeaba îmi încep aceste rânduri cu parafraza vestitei  sintagme din  Craii de Curtea Veche: „La Arnoteni, la adevăraţii Arnoteni!”, ovaţie cu care Craii îşi încheiau şederea în birturile de rând ale Bucureştilor, plecând spre un loc al elevaţiei şi confortului. Grădina Arnotenilor era, se pare, peste Dâmboviţa - cam pe unde este astăzi Tribunalul Mare, dacă e să dăm crezare căutărilor mateine ale lui Ion Drăgănoiu, poetul ce-şi făcuse o pasiune din reconstituirea traseelor Crailor prin Bucureşti.


Aşadar, „La Velceşti!” era strigătul nostru după ce încheiam o seară la Stu­dioul de poezie al Radiodifuziunii, celebru prin anii ’70  - de fapt, primul teatru de poezie din România. Acest teatru  reuşise să aleagă în jurul lui poeţi, actori, recitatori, jurnalişti, „chibiţi” dintre cei mai interesaţi de cultură; nucleul lui, o adevărată  şcoală de recitare a marii poezii, era alcătuit din Mihai Velcescu, Marina Maican, Vasile  Pupeza, Ovidiu Iuliu Moldovan, Ion Caramitru, Cornel Coman, Jeannine Stavarache, Tudor Gheorghe şi    mai vârstnicii de atunci  – Emil Liptac, Ludovic Antal, Adela Mărculescu, Leopoldina Bălă­nuţă, Emil Botta, Dina Cocea, Jeannot Marinescu, Mihai Moraru şi mulţi alţii (între care, destul de des, Gabriel Gheorghiu, Cimbi Cantacuzino, Passy Menzel, Doru şi Aimée Iacobescu, Doru Stănculescu).  După  spectacol şi după  paharul de rigoare băut aproape festiv la parterul Turnului din Piaţa Palatului, tot nu ne venea să ne despărţim. Aveam atâtea de comentat, de povestit, de evocat. Cele două ceasuri de spectacol păreau un veac de întâmplări care trebuiau neapărat dezbătute în seara aceea, cu nuanţe şi comentarii care nu sufereau amânare! Hotăram atunci să mergem „la Velceşti!”.


Casa Velceştilor era aproape, pe Nuferilor (azi Berthelot); eu locuiam, după căsătorie, pe Cobălcescu; eram, deci, vecini şi aproape nedespărţiţi. Ne vedeam de câte ori se ivea prilejul, fie în odaia noastră albă, unde locul lor preferat era o ladă veche de zestre, fie în sufrageria lor cu banchete în jurul unei sobe cu cahle vechi. Acolo invitau tot grupul de actori după spectacol; aş paria că  nu există actor din Bucureştii anilor ’70  care să nu fi trecut  pe acolo măcar o dată. Mai mult „cafeleam” decât să bem; discuţiile părăseau  domeniul strict al recitărilor de poezie şi cutreierau cele mai varii domenii. Participau deseori şi părintele Chiriac de la biserica de alături şi  filozoful Grigore Popa, aşa încât a-i comenta pe René Guenon sau Sřren Kierkegaard era un fapt obiţnuit. Actorii recitau între ei, noi, cei care scriam literatură (Puiu Velcescu era şi un rafinat poet, scria versuri mistice de o muzicalitate incantatorie, oarecum în linia lui Vasile Voiculescu), ne împărtăşeam ultimele descoperiri literare şi „manuscrise calde”.


Pe Mihai Velcescu, Puiu, cum îi spu­neau nu numai prietenii, îl cunoscusem în armată, pe nişte dealuri neospitaliere ale Bacăului; oricât de imposibilă era viaţa de student militar, ne găseam totuşi timp de discuţii literare. În jurul nostru s-au „sedimentat” Tudor Gheorghe, Titus Munteanu, Vasile Cişmaş, compozitorul D. Arpad. Puiu trăia adevărate dedublări mistice, era de o sensibilitate molipsitoare, trecea uşor de la râs la plâns şi era superstiţios în toate, chiar şi în aşteptarea Marinarului (Marina Maican-Velcescu, o mare actriţă, perechea lui unică şi definitivă). Am rămas prieteni şi cred că lui i se datorează iniţierea Studioului de Poezie. Care nu avea loc numai în sala de concerte a Radiodifuziunii; mer­geam şi în deplasări în provincie. Dintr-o invitaţie memorabilă la Sinaia, la cursurile de vară de limba română, organizate pe atunci de academicianul Boris Cazacu, mi-a rămas în minte o întâmplare uimitoare. Tudor Gheorghe cânta, ca întotdeauna şi pentru el însuşi, capodopere de folclor, când, la încheierea spectacolului, s-a apropiat de el un student străin bărbos, după toate aparenţele nordic – despre care nu te-ai fi aşteptat să aibă habar de altceva decât de corăbii vikinge. Un uriaş care s-a înclinat în faţa lui Tudor Gheorghe şi l-a întrebat într-o română impecabilă: „Aveţi cumva în repertoriul dumneavoastră şi Bocetul lui Brăiloiu?”.


Mihai Velcescu şi „Marinarul” său fuseseră şi excelenţi regizori la teatrul din Botoşani; le-am văzut de câteva ori montările aduse la Bucureşti; de obicei, Puiu alegea piese antice ori capodopere poetice şi simbolice, între care Co­lum­na, după un text de Mircea Eliade. Din acea piesă mi-a rămas în amintire un moment cutremurător. În timpul construi­rii Columnei, la meşterul Brâncuşi vine un grup de ţărani şi-l imploră: „Opriţi-vă, meştere. Ne mor copiii, se urcă în coloane fără de sfârşit şi nu se .mai întorc…!“ Într-o asemenea  Colum­nă a urcat într-o zi, mult prea tânăr, Mihai Vel­cescu.

„La Velceşti” înseamnă pentru mine locul speranţelor şi idealurilor, un ano­timp al încrederii în prietenie – acum, când mai bine de jumătate din prietenii de atunci nu mai sunt, când alţii s-au răspândit prin lume, iar unii şi-au schimbat chiar profesiile…
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul