Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Insurecţia echipelor mici şi mijlocii

        Inter I. M.

Spuneţi-mi Ismael, Gică Contra sau cum vă vine la gură, dar daţi-mi voie să mă bucur Obor şi să exult fără pudoare (ca să nu spun fără jenă): doamnelor şi domnilor, de mult n-am mai avut în Liga I o etapă atât de frumoasă. De o frumuseţe soră cu moartea pasiunii microbistice, o nebunie, parol! Atât de frumoasă încât nici nu mai contează cât de mult sau de puţin fotbal s-a jucat în ultimul weekend pe stadioanele mai înzăpezite sau mai însorite ale patriei. Fotbalul ca fotbalul, dar ce spuneţi de rezultate?! Parfum, giugiuc, ţâţă de mâţă, cum îi place să zică marelui scriitor român D. R. Popescu, omul care a avut cândva superbia să scrie că pentru el Anglia înseamnă Shakes­peare şi Manchester United (mamă-mamă, ce-au mai luat-o-n barbă şi leii – că lire sterline nu poţi să le spui! – lui Alex Ferguson săptămâna trecută: 1-4 at home cu F. C. Liverpool! Asta e: amin şi să fie primit...).


...Deci, despre ce vorbeam? Aha, despre rezultate, parcă. Minunate, vecine cu stupefacţia, de o gratuitate ce frizează sublimul! Sigur că da, aşa e: de la sublim la ridicol nu e decât un pas; şi ce dacă?! Eu oricum nu-mi pot reprima jubilaţia că, pentru o dată, jocul a învins competiţia şi joaca a bătut la scor scleroza armoniilor şi ierar­hiilor prestabilite. Mă cam săturasem de infatuarea butaforică a granzilor umflaţi cu pompe de bicicletă furată şi de fiţele abonaţilor frauduloşi la glorie regională: trăiască insurecţia echipelor mici şi mijlocii! Gaudeamus, igitur! Păi ce, e de ici-de colo ca o formaţie care, timp de 19 săptămâni fără a mai socoti şi inter-sezonul, nu reuşise să agonisească prin eforturi eroice decât 3 (trei!) puncte mari şi late (la, pardon, Gloria Buzău mă refer) să se enerveze subit şi să-şi dubleze zestrea în dauna Oţelului Galaţi, ba încă şi pe terenul de lângă Dunăre, Dunăre, drum fără praf şi pulbere? Ehei, ia să mai fi avut buzoienii măcar de doi bani speranţă în salvarea de la retrogradare; să fi văzut atunci pe la tot felul de emisiuni TV agrementate cu hăulite justiţiare şi filozofie de tarabă ce orgie de dezvăluiri incendiare şi istericale de mitoc despre blat, cooperativă, meci strategic şi alte comicării naţionale! Pe când aşa, victoria lanternei rămâne doar o contribuţie valoroasă la paremiologia fotbalistică de uz curent: dom’le, nimic pe lume nu e mai rotund decât balonul oval (23-28 cu Georgia)!...


În aceeaşi ordine de idei năstruşnice, putem noi pentru ca să nu ne înfiorăm estetic la draw-ul obţinut de medieşeni la Timişoara, pe terenul echipei aceleia nedreptăţite de Mircea Sandu şi sancţionate de niscaiva foruri europene invidioase pe logica de fier-beton şi discursul academic ale lui Marian Iancu? Nu putem. Dar nici să ne epuizăm toate rezervele de simţire inefabilă nu avem cum, fiindcă nu ne-ar mai rămâne suflu pentru a serba corespunzător miracolul otopenian al umilirii liderului campionatului pe stadionul propriu cunoscut sub denumirea sugestivă de Groapă. Am mai spus şi săptămâna trecută: Dinamo oscilează ameţitor la acest început de retur între penibilul voios şi jalea cosmică, reuşind meci de meci să nu joace nimic cu un aplomb şi o abnegaţie desăvârşite. (Lăsând miştoul la o parte, vreau să afirm că, după părerea mea unanimă, marea hibă la această echipă este Mircea Rednic, antrenorul condamnat să confirme fără milă adevărul folcloric cu gustul sălciu al ciorbei reîncălzite. N-am avut de la bun început încredere în efectele benefice ale revenirii lui în Ştefan cel Mare, iar faptul că, în 20 de etape, Dinamo n-a adunat măcar un sfert de oră de fotbal de calitate spune multe. Voi continua să susţin că locul lui Rednic nu este pe banca tehnică a câinilor roşii inclusiv în situaţia – puţin probabilă, de altfel – că ei vor termina camionatul pe primul loc. Ceea ce vă dorim şi dumneavoastră!).


Dar nu e neapărat nevoie să pierzi puncte pentru a-ţi obliga suporterii să umble pe străzi lăturalnice cu nasul în jos. Poţi, de exemplu, să baţi cu 1-0 Politehnica Iaşi sprijinit tovărăşeşte de un arbitru miop sau timorat şi să contiunui să te numeşti Steaua Bucureşti ori Dorin Goian. Pentru a sărbători acest succes la limită îi su­gerez lui Gigi Becali să organizeze zilele astea o excursie culturală cu toată echipa, plus staff-ul său tehnic şi administrativ, la Cinematecă în vederea vizionării colective a filmului din 1953 al lui Elia Kazan, Viva Zapata! cu Marlon Brando în rolul titular. De ce? Iac-aşa, de-un capriţ, de-un pamplezir...


P.S. Bine a zis, cine a zis: să tăcem, naibii din gură şi să nu ne mai plimbăm virginitatea intelectuală pe la Crucea de Piatră pentru că avem exact fotbalul şi comentatorii sportivi pe care-i merităm. Ei da, despre mine e vorba, în principal, în propoziţia de mai sus (care e frază toată ziua): la sfârşitul acestei săptămâni, Lucian Bute ne-a arătat de ce boxul este supranumit „nobila artă”, apărându-şi strălucit, pentru a treia oară, centura de campion mon­dial la profesionism într-un autentic regal de virtuozitate pugilistică, iar eu, nemernicul, în loc să-i închin meritate ode, consum spaţiul tipografic şi abuzez de răbdarea dumneavoastră cu tot felul de prostii plicticoase despre Dinamo, Steaua sau F.C.Timişoara. Fiindcă nu pot, asemenea unui personaj dickensian, să-mi înghit capul într-un gest de autocritică sinceră şi constructivă, nu-mi rămîne decât să depun pe altarul îngăduinţei dvs. milionul de scuze din dotare. Nu se va mai întâmpla, promit! Până miercurea viitoare, cel puţin...

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul